Capitolul VI

Capitolul VI

Contrabanda

Tase îşi continuă neabătut jocul pe sârmă; pe lângă lege şi împotriva ei, pe unicul drum care credea că îl va îmbogăţi - calea necinstei. În scenă apar escroci sentimentali de talie internaţională.

Zdrobit şi păcălit de soartă la jocurile de noroc, dar mai ales de confraţi mai iuţi de mână ca el, Tase a continuat să spere că ghinionul lui se va sparge într-o zi şi, într-un fel sau altul, va găsi drumul spre bogăţie, aşa cum l-a programat. Era tot mai convins că suma necesară pentru mituire nu poate fi câştigată prin muncă cinstită într-un timp scurt, dar nici într-o perioadă mai lungă - chiar o viaţă de muncă.

De aceea, după ce a eliminat din preocupările lui jocurile de noroc, îi rămâneau numai două posibilităti de a face rost de bani: afacerile ilegale, iar dacă nici aşa nu reuşea, ultima soluţie era jaful asupra unei bănci. Era suficient de inteligent să îşi dea seama că atacul asupra unei bănci este o infracţiune de o gravitate extremă, ca o soluţie de avarie pe care o va folosi o singură dată.

Hotărând să apuce pe drumul afacerilor ilegale, trebuia să opteze pentru una din alternative: comerţul cu droguri, contrabanda, traficul de persoane şi prostituţia. Trecerea lor rapidă în  revistă s-a soldat cu eliminarea comerţului cu droguri, a traficului de persoane şi prostituţiei.

Nu este greu de înţeles de ce a ales ca primă opţiune contrabanda. Motive de familie l-au făcut să renunţe la traficul de persoane şi prostituţie - strâns legate între ele - iar comerţul cu droguri nu i-a sunat niciodată bine, deşi era cea mai bănoasă afacere. Riscurile erau însă pe măsură.

Contrabanda i-a părut de la început cea mai puţin riscantă. Ea îi oferea un câmp mare de acţiune şi o largă diversitate de articole care se puteau constitui ca obiecte ale acestui  comerţ ilegal. Într-un astfel de domeniu simţea că se poate mişca în voie.

Ca să fie sigur că nu se află pe o traiectorie greşită, a luat obiceiul să consulte specialişti în domeniu, înainte de a debuta în orice fel de activitate.

De la ei a primit lămuriri valoroase privind verigile slabe ale sistemului şi vulnerabilităţile instituţiilor create să îl protejeze. Nu s-a simţit nicio clipă vinovat pentru modul în care urma să utilizeze cea mai mare parte a informaţiilor primite de la experţi.

Economistul serios şi prăpăstios, invitat de el acum pe bune la o bere, i-a făcut o scurtă prezentare a situaţiei din ţară pe care o redăm comentată şi actualizată tot de el.

“După schimbarea regimului politic, la fel ca şi acum, contrabanda era în floare la toate graniţele ţării. Numirea vameşilor era un privilegiu al celor aflaţi la putere prin care îi răsplătea pe susţinătorii zeloşi, viitori furnizori de bani negri. Toate partidele aveau nevoie de bani necontabilizaţi, atât pentru campanii electorale, dar mai ales pentru ciubucărelile lor curente. De acest sistem întreţinut de politicienii care s-au succedat la putere în Fomânia, o ţăra aflată după opinia celor mai mulţi, într-o nesfârşită perioadă de tranziţie, au profitat toţi cei au fost în cârdăşie cu ei.

Practic, nimeni din cei în mâna cărora s-a aflat pâinea şi cutitul, indiferent de culoarea lor politică, nu a fost interesat să pună ordine în sistemul vamal. Tot în acea perioadă fierbinte, acoliţii puterii au declanşat cel mai înverşunat atac din istoria ţării asupra băncilor. Mecanismul devalizării a fost grosolan şi a conţinut elemente comune jafului pe faţă, făcut la drumul mare. Toate lăcustele şi ploşniţele naţionale s-au repezit la bănci şi cu complicitatea conducerii lor, au încasat credite uriaşe cu garanţii şubrede sau inexistente.

Intenţia lor, cunoscută de conducerile băncilor dar şi de autorităţile vremii a fost să nu  ramburseze niciodată banii împrumutaţi din bănci. Din o afacere de acest fel, directorii băncilor, nişte lupi îmbrăcaţi în blană de oaie, reţineau pentru ei 10%, chiar din momentul acordării creditului.

Contemporanii acestor megaescrocherii - rămase nepedepsite ca toate de atunci şi dintotdeauna din Fomânia - îşi pot aminti cum prin o reclamă neruşinată prezentată obsesiv pe posturile TV, depunătorii erau sfătuiţi să doarmă liniştiţi, pentru că banii lor sunt în siguranţă.

În timp ce această reclamă amăgitoare se lăfăia pe toate ecranele TV, echipe bine antrenate de băieţi deştepţi se pregăteau să subtilizeze toţi banii naivilor depunători, mulţi dintre ei depuşi pentru a avea asigurată părăsirea cu fruntea sus a acestei lumi în care nu mai credeau; erau banii lor rupţi de la gură pentru o înmormântare decentă.

În palatele lor, cei care au planificat aceste jafuri de catifea, dormeau şi ei, la rândul lor, liniştiţi. De aceeaşi somnolenţă sufereau depunătorii fondurilor mutuale, ca de altfel toată ţara ce părea narcotizată de experţi în anestezie naţională. Valul de linişte şi somn cuprinsese pe toată lumea care deţinea sume de bani mai mari sau mai mici şi îşi încercau norocul multipicării lor, inclusiv la jocurile piramidale de tip Caritas.

Ceea ce a revoltat atunci o ţară întreagă, nu a mişcat deloc inima conducătorilor de atunci. Niciodată, nimeni dintre adevăraţii beneficiari ai escrocheriilor nu a fost arestat, judecat sau condamnat. Dimpotrivă, ei conduc şi astăzi ţara dijmuind tot ce mişcă în interiorul ei. Lumea începuse să se obişnuiască deja cu furturile la vedere din banii publici, dar lăcomia unora era atât de mare încât, după cum s-a văzut, nu le ajungea nici bugetul ţării şi atacau ultimii bani ai celor săraci, depuşi în diferite forme de economisire. A fost perioada în care ţara a fost uitată şi părăsită de Dumnezeu, lăsată fără apărare la îndemâna celui mai păgubitor atac de lăcuste şi de ploşniţe cunoscut de istorie.

Mai târziu, după dispariţia actualei generaţii dar şi a următoarei, perioada anilor 1990 - 2010, îşi va recupera adevăratul nume şi va rămâne în istorie sub numele de “decadele ploşniţelor”.

Cu toate acestea, după câteva manifestaţii anemice de protest, oamenii dezorientaţi şi obosiţi au trecut cu vederea acest masacru al bunei credinţe şi al încrederii populare. La fel ca Iisus Christos care, bând oţetul dat de străji în loc de apă în timp ce era mânat spre Golgota, a spus resemnat: treacă de la mine şi acest pahar; mulţimea a răbdat încă o dată ce era de nesuportat.

Aşa s-a împlinit visul conducătorilor ţării şi a luat naştere capitalul autohton. A fost momentul ruperii Fomâniei în două: un grup restrâns de indivizi, familii şi clanuri superbogate pe de o parte şi marea prostime căreia nu i-a mai rămas decât să sufle în degete pe de altă parte. De atunci, diferenţele dintre cele două grupuri au crescut considerabil.

Partida hoţilor bogaţi învârte ţara după degete cu politicienii şi economia ei cu tot, în timp ce părţii jefuite, umilite şi sărăcite i-au rămas două alternative. Emigrarea în alte ţări sau o aşteptare plină de răbdare acasă la ei....cu speranţa că odată şi odată….va mai exploda mămăliga…şi atunci…. Dumnezeu poate că le va da mai multă minte….să nu mai greşească…”

Tase nu era însă omul să se lase înduioşat de suferinţa altora. Părerile lui de rău nu aveau nicio legătura ce cei înşelaţi. Puţin îi păsa de ei. El suferea numai la gândul că nu a făcut parte din prima echipă de hoţi, cea care a avut la dispoziţie tot caimacul ţării pentru a se  înfrupta din el. În taină îşi imagina că, dacă ar fi fost luptător în armata lui Napoleon şi ar fi purtat atâtea bătălii câte avusese el, acum ar fi avut trupul plin de răni şi pieptul acoperit de decoraţii şi se îmbărbăta la gândul că şi-ar fi valorificat mai bine bastonul său de mareşal din  raniţă.

Această logică l-a dus la ideea că eşecurile lui sunt tot atâtea merite pentru că l-au înarmat cu experienţă şi asta îl făcea să îşi menţină optimismul pe linia de plutire. Era încrezător că după atâtea păţanii era şi timpul ca în compensaţie să îi vină rândul să se aşeze la masa unde putea practica jocul la care visa - jaful naţional. Era jocul preferat al celor aleşi prin votul unei populaţii prostite, minţite, mituite cu găleţi din plastic în culori de partid, făină, zahăr, ulei, dar şi cu ţuică, mici şi bere, iar în ultima perioadă - ca dovadă că alegătorul anonim începe să-şi cunoască valoarea - chiar cu bani. Astfel, dând dovadă de inconştienţă, fomânii cei mulţi şi ..…, vorba lui Alexandru Lăpuşneanu, şi-au dat ţara pe nimic în mâna celor mai lacomi prădători din istorie, lupii niciodată sătui ai tranziţiei.

Afland toate aceste informaţii şi cunoscând degringolada din ţară, contrabanda i-a apărut ca cea mai potrivită formă de escrocherie mai ales că el şi-a confecţionat şi acoperiri morale când a făcut opţiunea pentru ea.

În concepţia lui, ea nu afecta direct avutul personal al nimănui. În definitive, prin neplata taxelor şi impozitelor păgubea numai statul, în opinia lui o entitate fără formă şi individualitate, difuz, estompat, nedesluşit, ceva general ca o lozincă, în orice caz foarte potrivit, chiar ideal pentru a fi furat. Mai cu seamă că statul se complăcea în această situaţie.

Viziunea lui era singura formă în care percepea statul; un colos de funcţionărime şi politicieni mânaţi de propriile lor interse; de fapt un moft, ceva inexistent, incapabil să ţină echilibrul între bine şi rău, proliferând întotdeauna răul cel mai mare.

Urmărit de această imagine statul îi apărea ca o himeră, ceea ce l-a făcut să nu simtă nicio remuşcare sau sentiment de vinovăţie la gândul că hotărâse să îl fraudeze.

Altceva ar fi fost dacă îşi imagina statul ca pe un personaj real, puternic, viu, cu chip şi personalitate, care şi-ar face simţită prezenţa prin acţiuni de purificare a societăţii curăţind-o de toate gunoaiele. Atunci probabil că i-ar fi impus şi s-ar fi ferit să şi-l facă adversar.

Suma de 50.000 euro pe care îi mai avea Frosa în bancă, îi părea suficientă pentru organizarea unui tun cu mărfuri aduse în ţară prin contrabandă. Ca nou venit în breaslă, el nu vroia să intre în conflict cu bandele puternice care funcţionau deja şi nici să se afilieze ca piţifelnic la una din ele. Ştia că dacă ar face-o, el s-ar alege cu toate riscurile, iar şefii cu profitul. Planul lui era să îşi asigure un rol dominant ca furnizor pentru piaţa neagră la câteva articole şi să devină conducătorul unei noi mafii pe care voia să o înfiinţeze.

Studiase cu atenţie evoluţia pe piaţă a mai multor mărfuri şi a ales două articole asupra cărora să se concentreze şi să deţină controlul: vopseaua de păr şi lenjeria de damă. La alegerea celor două articole a contribuit atât cultura pe sponci a tinerei generaţii, cât şi unele informaţii fără perdea culese din presa de scandal şi tabloide care au “meritul” că i le-au sugerat.

În privinţa vopselei de păr, lucrurile erau clare. Mass media era obsedată de blonde; toată presa scrisă şi televiziunile se întreceau în a furniza informaţii despre blonde, declanşând astfel o isterie naţională. Toate femeile de succes trebuie să fie blonde.

Dacă din entuziasm pentru presa scrisă cumpărai un ziar sau revistă, dădeai în prima pagină de blonde, deschideai televizorul şi o blondă îţi zâmbea imediat de pe sticlă, cereai o audienţă la o autoritate: o secretară blondă te întâmpina.

Te hotărai să mergi la un show-room auto-moto să vezi cum a evoluat sectorul, zeci de blonde călare pe maşini şi motociclete te întâmpinau de la intrare. Şi totul continua aşa, ca un coşmar blond.

Mai mult, într-un procent umilitor pentru brunetele şi şatenele naţionale, ştiristele din televiziuni, indiferent de felul informaţiilor difuzate: de actualitate, macabre, sportive, show-uri politice etc., s-au preschimbat aproape toate în blonde. Binenţeles că la origine ele erau foste şatene sau brunete şi au devenit blonde prin siluirea culorii naturale a părului cu mijloace artificiale - vopseaua de păr. Ce altă dată era un lucru rar, de multe ori blamat; vopsitul şi răsvopsitul părului în culori nenaturale, obicei atribuit în special aşa ziselor “femei uşoare”, devenise acum un factor comun care punea oarecum un semn de egalitate între femeie modernă aşa zisă “sexy” şi femeia blondă.

Firesc, în capul celor care îl folosesc şi pentru a gândi cu el, apare o mare nedumerire. “De unde atâtea gene pentru blonde naturale în Fomânia, o ţară mai mult sudică, atâta vreme cât se ştie că blondele naturale cu o culoare a părului ce variază de la blond închis până la o nuanţă spălăcită de galben, aproape de alb, se nasc cu precădere în zonele nordice?”

În faţa invaziei de blonde de pe piaţă Tase, la fel ca multă lume, şi-a pus întrebarea. “Ce s-ar întâmpla dacă odată şi odată, s-ar schimba trendul şi ar veni la putere şatenele şi brunetele?”

Răspunsul ar fi acelaşi ca şi acum: ar creşte şi mai mult cifra de afaceri a celor implicaţi într-un segment sau altul din actele comerciale de producţie, import, distribuţie sau comercializare cu amănuntul al vopselelor de păr. Putea cineva pus cu atâta vrednicie pe furat şi înşelat să treacă nepăsător pe lângă această oportunitate? Nicidecum. Şi Tase a inclus definitiv vopseaua de păr pe listă, ca obiect de contrabandă.

În filozofia lui, lenjeria intimă de damă putea deveni din o afacere de conjuctură, o sursă sigură de câştig de care urmau să profite cei isteţi.

O parte din presa tabloidă, o maşină din ce în ce mai perfecţionată pentru pervertirea minţilor femeilor, sprijinită discret dar hotărât de industria sexului aflată în creştere explozivă - intrate în parteneriat pe uşa din dos - şi-au unit eforturile pentru lansarea unui nou hobby privind folosirea lenjeriei intime. Mai exact, schimbarea chiloţilor de trei ori pe zi. Acesta era noul concept care a bulversat tot ce era împământenit până atunci în mentalitatea femeilor.*)

El recomanda ca prima pereche să fie luată la plecarea de acasă, pentru că - Doamne fereşte! - nu puteau ieşi în oraş fără, ar fi dat serios de bănuit. A doua, la serviciu pe la prânz, iar a treia, după amiază, înainte de plecarea acasă.

În plus, se recomanda ca fiecare femeie să aibă asupra ei în gentuţă, la îndemână, încă o pereche de rezervă, că nu se ştie ce se poate întâmpla.

Motivaţia acestei campanii insistente era lesne de înţeles şi ea nu ţinea neapărat de igienă. Mult mai important era ca femeile care se vroiu moderne, sexy, să fie îndoctrinate cu concepţia că sistemul le conferă un aer proaspăt, de siguranţă, în perspectiva unui sex surpriză, eventual unul oral, din ce în ce mai mediatizat.

Seara, când ajungeau acasă, soţii lor nu trebuiau nici măcar să bănuiască preocupările reale ale soţiilor sau eventuala apariţie a unor intruşi în viaţa lor de cuplu.

În noua viziune privind portul lenjeriei intime Tase îşi făcuse socotelile că se va îmbogăţi pe seama furnizării chiloţilor de damă la un preţ sub piaţă, marfa lui fiind aprovizionată prin contrabandă şi deci nepurtătoare de taxe şi impozite.

Datele statististice arătau că înainte de crearea acestei psihoze, vânzările de chiloţi de damă nu depăşiseră niciodată cifra de patru milioane bucăţi anual. Potenţialul vânzărilor în  următorii trei ani se cifra undeva la circa 24 milioane bucăţi în plus, respectiv 8 milioane anual.

Aceste argumente l-au convins pe Tase să îşi fixeze ca obiectiv al carierei lui de viitor contrabandist, cele două articole.

Ultima mişcare pe care trebuia să o facă era să îşi găsească furnizorii din afara ţării şi să încheie parteneriate cu ei. Ca potenţiali furnizori, probabil şi viitori asociaţi la îndemână atunci, adevăraţi artişti în arta de a înşela lumea se găseau din belşug pe toate drumurile, aventurieri arabi, italieni şi greci, amestecaţi printre străinii care tăiau frunze la câini în Fomânia.

Ca să poată decide în cunoştinţă de cauză pe cine să aleagă ca partener în noua afacere, el a consultat un profesor de sociologie în vârstă care în tinereţe a avut şansa să cutreiere lumea. Bătrânul nu s-a lăsat invitat prea mult să vorbească.

Tacticos, după ce a sorbit din halba de bere oferită de Tase ca plată pentru efortul lui, a început să depene o întreagă istorie.

“În ţară mişunau atunci tot felul de aşa zişi oameni de afaceri care veniseră cu pantalonii rupţi în fund şi cu câteva zeci de dolari în buzunare să se îmbogăţească pescuind în ape tulburi. Ei erau atraşi de mirosul de putreziciune pe care îl emana fostul regim muribund - excitant pentru nările lor de şacali - dar şi de cel proaspăt, al mugurilor incerţi ai unui nou sistem politic, încă nedesluşit, zăpăcit, care nu ştia încotro să o apuce.

La vremea aceea fomânii constituiau un popor alfabetizat şi exceptând tâmpeniile comuniste, puteau concura în materie de cultură cu multe din popoarele lumii. În orice fel de clasament, indiferent de criteriile de departajare, ei nu ieşeau niciodată ultimii.

Tocmai de aceea este greu de înţeles cum a fost posibil ca un astfel de popor să cadă în extaz în faţa unora dintre cetaţenii străini care s-au comportat aici ca reprezentanţii unei subspecii umane: nişte răpănoşi, falsificatori şi inculţi, exemplare preistorice coborâte dintr-un Neaderthal recent. Din nefericire, localnicii au inversat scara valorilor şi astfel, toţi străinii intraţi în ţară au fost percepuţi ca adevăraţi apostoli luminaţi ai libertăţii”.

Însetat, profesorul s-a oprit o clipă, şi-a înmuiat buzele în halba cu bere şi, mai hotărât decât la început, şi-a reluat tirada.

“Desigur ca aici nu mă refer numai la străinii care au asaltat Fomânia, dar şi restul ţărilor din estul continentului, unde au simţit acelaşi miros de cadavru social purtat de vântul schimbării. Alungată şi mânată de istorie aşa cum vântul mută nisipul în deşert şi crează dunele, tot aşa şi această pleavă internaţională a intrat într-o Fomânie derutată şi speriată de propria ei îndrăzneală cu aromă de mămăligă. Chiar aşa cum erau ei, nişte lepre cum se vedea că sunt, pentru băştinaşi reprezentau atunci o altă lume - erau “străini”, deci aveau statutul mult visat al celor din afara cortinei de fier. Pentru mulţi dintre fomâni, cuvântul străin avea atunci o anumită magie, era ceva sfânt, un fel de tabu şi se referea la oricine care nu a crescut ca un mărăcine într-un sistem social bezmetic. El, străinul, străinul vestic sau în orice caz unul necomunist, reprezenta puritatea, corectitudinea şi cinstea. Numai cei născuţi “dincolo” puteau fi aşa, în vreme ce localnicii vor purta veşnic stigmatul ratării. Iată de ce orice străin a avut la intrare în Fomânia un credit imens. Dar cum au folosit acest credit?”

Sosise, după cum se vede, momentul celei de a doua pauze. De data asta profesorul nu s-a mulţumit numai cu muiatul buzelor în bere, dar a sorbit zdravăn din ea, făcând ca nivelul lichidului din halbă să se înjumătăţească. Satisfăcut, a pus halba pe masă, s-a şters la gură cu dosul palmei ca şi străbunii lui, şi a continuat indignat.

“Decepţia majorităţii fomânilor a fost imensă. Mulţi străini s-au apucat de minţit, înşelat, furat, mituit şi multe altele. Dar ţara i-a răbdat. Mai mult, a început o selecţie şi o  apropiere periculoasă între ei şi unele grupuri locale. Aventurierii străini care nu numai că nu cunoşteau limba ţării, dar de cele mai multe ori, nici măcar o limbă de circulaţie internaţională, erau nişte disperaţi dispuşi să se arunce fără prea multă judecată în orice gen de afaceri. Un lucru îl cunoşteau cel mai bine toţi escrocii internaţionali năvălitori în acest el-dorado al tranziţiei din Fomânia: cele mai profitabile afaceri erau cele ilegale. Aceşti indivizi, cărora mai târziu li s-a alăturat o bună parte din pegra locală, au constituit carnea de tun pentru tot felul de afaceri necurate, printre care la loc de cinste au aşezat contrabanda.”

În tot acest timp, Tase, spre lauda lui, l-a ascultat cu mare atenţie. Nici o clipă el nu a împărtaşit însă indignarea profesorului. Pur şi simplu nu îl interesa cine fură în ţară dacă era şi el amestecat printre hoţii care profitau de înlesnirile legii, de prostia şi nepăsarea unora, precum şi de înclinaţia naturală a altor cetăţeni fomâni pentru escrocherii.

Motivul atenţiei lui a fost în primul rând nevoia de a se dumiri care dintre străini ar putea fi cei mai potriviţi parteneri pentru a se asocia cu el la fraudă. Abia apoi urma să stabilească modul şi momentul potrivit pentru declanşarea acestui comerţ.

        A urmat pauza numărul trei, în care profesorul a procedat la fel ca la cea anterioară. Îşi făcuse mâna şi buzele după mânerul şi gura halbei. După vrednicia pe care o arăta la jocul de-a halba plină/goală se vedea că îi este sete, dar nu numai atât. Ca orice cetăţean fomân vroia să profite cât mai mult de poziţia lui şi să exploateze la capacitate maximă neaşteptata sursă de bere. Înainte ca profesorul să-şi reînceapă depănarea amintirilor, Tase a făcut semnul magic către chelner şi acesta a schimbat imediat halba goală cu una plină. Văzând că i-au fost asigurate condiţiile de muncă pe care le dorea, vorbitorul şi-a repus în funcţiune instrumentul vorbirii.

        “Practic, contrabanda a început cu sacoşa şi a continuat să se dezvolte până s-a ajuns la nivelul actual, cu TIR-urile. Protagoniştii şi june primii acestui grup infracţional erau în special persoane cu tenul măsliniu. Ei au rămas în istoria delicvenţei naţionale prin două caracteristici principale: în primul rând toate mărfurile aduse de ei pentru comercializare ilegală erau totodată şi marfuri falsificate; în al doilea rând, i-au învăţat pe cetăţenii fomâni predispuşi la fărădelegi, şi au fost destui, că nimic nu se poate face fără o şpagă plasată cu neruşinare, cât mai sus. Primele şpăgi au fost nişte amărâte de bancnote de dolari motoliţi, scoşi din buzunarele lor cârpite şi soioase. Ele erau privite cu lăcomie de slujbaşul fomân cu funcţie de decizie, proaspăt scăpat de comunism, ca o promisiune pentru statutul lui de viitor Rockeffeler naţional. Cei care au început cu plasamente minore de câţiva zeci de dolari, vărsaţi în buzunarul fără fund al funcţionarului de stat, sunt astăzi prosperi oameni de afaceri care nu şi-au schimbat culoarea măslinie şi nici nu au învăţat bine limba ţării, dar fumează narghilea şi au în subordine sute de angajaţi de care dispun cum vor.

        Fomânii aceştia, care astăzi îşi câştigă existenţa muncind şi asudând din greu pentru străini, ca şi ceilalţi aproape douăzeci de milioane de cetăţeni pauperi, rămaşi repetenţi la una din cele mai tragice lecţii ale istoriei, au contribuit din plin, prin lipsa lor de experienţă, naivitate şi multă prostie la scrierea unei tragice epopei care va rămâne pentru urmaşi sub numele “Cum să faci avere la fomâni, furând”.

       

        În urma micului discurs al profesorului din care a căutat să tragă învăţăminte şi din considerente amestecate în care se pot regăsi şi unele elemente de subiectivism, Tase a eliminat definitiv arabii şi grecii din orice posibilă combinaţie. Pentru el, ca şi pentru oricare dintre contrabandiştii serioşi care se înscriseseră la programul “Daţi tunuri ca lumea”, era foarte important să-şi aleagă partenerii din ţări cu tradiţie, recunoscute pentru producţia de lenjerie de damă şi cosmetice.

        Dintre escrocii de serviciu, rămaşi disponibili pentru selecţie, Tase i-a ales pe cei de origine italiană. Aşa a ajuns să cunoască prin un concurs de împrejurări, doi domni italieni.

        Primul, un italian cu chelie a la Lenin, în vârstă de circa 45 de ani, Genaro Frecatori, s-a invitat acasă la Tase, unde s-a prezentat drept un domn cu o credibilitate în afară de orice îndoială. Din spusele lui, el era descendentul unei familii vechi de nobili italieni, cunoscută în istorie ca una din cele care a avut onoarea să îl găzduiască preţ de o noapte pe însuşi Napoleon Bonaparte, într-o seară când acesta probabil că nu avea bani măcar pentru “albergo”.

        Cel de al doilea, Marcello Mistificelo, un tip de circa 40 de ani cu părul şaten spre un blond incert, uşor grizonat, rărit vizibil de o alopecie difuză şi ochii de culoare verzuie, indecisă, în general avea o figură plăcută. El a fost recomandat de domnul Genaro Frecatori drept un superb om de afaceri cu care a lucrat din cele mai vechi timpuri vânzând împreună apă colorată în butelii de sticlă, comerţ în urma căruia s-au umplut de bani. Profesional, aşa cum a fost prezentat, al doilea italian nu avea egal în domeniul vânzărilor de orice fel, el fiind unul dintre acei comercianţi celebri despre care se spune că pot vinde frigidere eschimoşilor. 

Mai târziu, Tase şi nu numai el, a avut prilejul să se convingă cât de corectă a fost aprecierea domnului Genaro Frecatori despre capacitatea de vânzare a domnului Marcello Misitficelo. Acesta şi-a dovedit genialitatea în special prin vânzarea unor bunuri comune cu ale colegului de afaceri către mafie şi concurenţă din care a încasat sume mari de bani pe care şi le-a însuşit pentru el.

Ca seriozitate aparentă, nimic de zis, tipii s-au prezentat la superlativ, foarte corecţi, bine îmbrăcaţi, ca nişte adevăraţi oameni de afaceri italieni. Atributul lor principal cel mai vizibil este că fumau fără oprire, ziua şi noaptea, ţigări subţiri Marlboro, afumându-şi până la disperare partenerii de discuţii. În sinea lor ei sperau că practicarea cu ostentaţie a acestui viciu nenorocit le va aduce în final un câştig de imagine.

Tase le-a prezentat pe scurt afacerea în care dorea să îi implice dacă binenţeles şi ei erau de acord. După două zile de consultări interne, cei doi au venit cu un răspuns afirmativ. Şi-au exprimat însă dorinţa să înfiinţeze o societate comercială, care să se constituie ca o umbrelă şi să le justifice în faţa legii şi a nevestelor desele lor deplasări în Fomânia şi nu numai. Compania trebuia să le deconteze şi cheltuielile făcute în scop personal, inclusiv distracţiile cu femei uşoare.

Tânărul fomân nu a comentat în niciun fel cererea lor, dar a lăsat să se înţeleagă că subiectul nu îl interesează. Era problema lor şi puteau să o rezolve cum doresc.

Ce voiau ei de fapt, era cu totul altceva. Naivul Tase nu avea de unde să ştie că sub masca lor de oameni de afaceri oneşti, se ascunde un cuplu sinistru care toată viaţa a promovat cu succes numai minciuna. După experienţa lor cumulată cu lăcomia, ei erau   deja escroci sadea şi aveau multă expertiză în domeniu. Ei mai derulau şi alte afaceri de culori dubioase, gri sau negre, prin această zonă geografică, dar nu aveau un centru de coordonare. Acum, prin colaborarea cu Tase au rezolvat şi această problemă.

Pentru cursivitatea lecturării, autorul propune ca cei doi italieni cu nume greu de reţinut, să fie codificaţi astfel. Domnul Genaro Frecatori, chelosul, cel care a apărut primul, să primească şi numele alternativ de escrocul numărul unu, iar colegul său, domnul Marcello Mistificelo, venit în ţară pe locul doi, să primească corespunzător ordinii de sosire şi denumirea de escrocul numărul doi. În continuare, cei doi italieni vor fi identificaţi şi cu aceste nume noi, în functie de situaţie.

Autorul mai precizează că aceşti escroci, numărul unu şi numărul doi, care au funcţionat pe teritoriul ţării circa 10 ani, se vor da la fund ori de câte ori vor da o lovitură statului sau unor firme şi persoane fizice - domeniul lor de fraudare acoperind toată gama. Ţelul lor era să rămână cu afaceri în Fomânia pentru de a strânge, după cum au afirmat, banii necesari să îşi poată cumpăra în Italia iahturi şi avioane personale.

Ce este mai greu de înţeles pentru cineva care nu are mintea antrenată la furtişaguri, este cum Tase - un ins pervertit moral, care se pregătea să organizeze afaceri ilegale cu scopuri ilegale, strângea fonduri pentru derularea unor afaceri cu dare de mită al căror unic scop era fraudarea statului şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru bani - pretindea din partea asociaţilor întru fărădelege: cinste, corectitudine şi spirit de fair-play.

Relaţia lui cu cei doi italieni a devenit destul de strânsă şi, pentru a-i lega mai mult de el, le-a propus ca în perioadele cât stau în Fomânia, să locuiască la casa coanei Frosa unde era spaţiu destul. Italienii au acceptat cu plăcere invitaţia şi astfel a început pentru ei o perioadă de huzur; aveau unde sta şi ce mânca fără să cheltuiască nimic.

În prima zi după instalarea lor în casa Frosei, escrocul numărul doi, l-a luat confidenţial de o parte pe Tase şi i-a cerut să îl sprijine şi să îl supravegheze împreună pe escrocul numărul unu, întrucât acesta este un afemeiat convins şi în momente de intimitate scapă către amantă toate secretele personale sau de afaceri.

Deşi nu a dat multă crezare acestei informaţii, Tase şi-a propus să fie atent la escrocul numărul unu, fiind convins că dacă lucrurile stăteau aşa, toată strădania şi organizarea lui puteau fi zădărnicite. În această perspectivă, în sinea lui se gândea: “Dacă Frosa era mai tânără, poate că rezolva pe plan local problema slăbiciunii pentru femei a lui Genaro Frecatori şi elimina în totalitate riscurile.” Gândul la această posibiltate, de a împăca şi capra şi varza, l-a muncit toată ziua. Spre seară, mai mult în glumă, a început o discuţie cu ea pe această temă:

- Mamă, fii atentă ce mi-a spus ăl mai tânăr, Mistificelo. Cică, Genaro Frecatori, este un mare afemeiat şi poate deveni periculos. Dacă se culcă cu o femeie îi spune tot. Ştiu că ai experienţă în domeniu şi te întreb. Este posibil aşa ceva?

- Nu prea, a mormăit ea indecisă. Dar nu îmi este imposibil să îl cred. Unele femei sunt atât de abile că reuşesc să obţină tot ce vor să afle de la cei cu care se drăgostesc.

Aici coana Frosa a zâmbit şăgalnic - ştia că ea, când profesa, era o astfel de femeie. Pentru moment s-a gândit că este mai bine să lase discuţia în coadă de peşte şi a încheiat-o neutru.

- Nu cumva ăştia au altceva în cap şi ce ţi-a spus ăla tânăr este numai o manevră?, a întrebat la rândul ei, Frosa.

- Habar nu am. Dar tare aş vrea să ştiu. Îmi vine să mă duc la Săftica, vara mea, să o rog pe ea să facă un gest de ataşament faţă de familie şi să îi dea de lucru chelosului o noapte, că doar nu i-o mută din loc.

- Lasă, Tase, că găsesc eu o soluţie, iar dacă o să fie nevoie de aşa ceva, să fii convins că o să-i asigur ceva ce nu poate refuza.

Tase, conştient de competenţa mamei lui în acest gen de afaceri, i-a mulţumit şi a căpătat siguranţa că a doua zi dimineaţă va şti mult mai mult decât astăzi în privinţa lor.

Rămasă singură, coana Frosa a început să croiască tot felul de planuri. După ce a făcut un duş fierbinte pentru ca pielea să îi devină mai elastică, s-a dus la oglindă şi s-a privit îndelung cu ochi critici, aşa cum era, goală. Negăsind ce să îşi reproşeze, a început să îşi mângâie şoldurile, punctul ei forte, după care şi-a ciupit sânii şi a început să se pieptene lăsând ca părul, încă negru, fără fire albe, să i se aştearnă pe umeri.

A căutat o rochie anume, de culoare verde închis, decoltată cât se poate de tare, dar în măsură să îi ţină bustul sub control, fără riscul ca acesta să se reverse involuntar din zona care îi era destinată. S-a aranjat apoi la faţă şi ochi, după care s-a îndreptat agale să culeagă impresii direct de la posibilul beneficiar al pregătirilor ei. Astfel pregătită fizic, s-a dus spre camera lui şi a bătut uşor în uşă.

- Intrate, e aperto, s-a auzit vocea găzduitorului lui Napoleon, combinând - aşa cum o va face tot timpul cât va sta în Fomânia - limba italiană cu fomână. Mai mult, pentru că şi indivizii fomâni: bărbaţi sau femei să îi înţeleagă mai bine, italienii stâlceau nu numai limba fomână, dar în mod voit şi italiana, limba lor maternă, din convingerea că maimuţăreala concomitentă a ambelor limbi contribuie la o mai bună înţelegere între popoare în general şi a conţinutului fiecărei discuţii în special.

- Bon giorno, l-a salutat Frosa intrând. Câteva cuvinte în italiană îşi mai aducea ea aminte din practica ei internaţională.

- Che face, signora?

- Graţie bene, se dădu mare Frosa.

- Avete o casa bela, molto formosa.

- Mulţumesc, da aşa cred ce este, i-a răspuns Frosa ale cărei cunoştinţe în limba italiană erau pe sfârşite. Este grande, molto grande şi în ea stau numai eu cu Tase.

- Da, da’ nu numai casa este formosa şi tu eşti formosa. Eşti sorela lui Tase, un grande mio amico?, continuă cu o galanterie libidinoasă  escrocul numărul unu.

- De fapt, Tase este fiul meu, a îngăimănat Frosa, care ar fi vrut să evite această destăinuire.

-  No, probabilmente este figlio vitreg, no? Eşti tropo giovanese pentru lui ca mami.

- Toată lumea spune la fel, signore Genaro, a continuat Frosa lăsând problema stabilirii originii lui Tase încă nedesluţită.

- O.K. Nu importa. Anii la una dona este cât arată, i-a răspuns conciliant italianul amator de chilipiruri amoroase.

În timp ce vorbea, Frosa s-a apropiat de el şi s-a aşezat pe scaun, exact în faţa lui. Ca din întâmplare şi-a dezgolit un picior până aproape de locul lui de inserţie în bazin, atât cât să înnebunească orice afemeiat. Păsă-mi-te, ea îl testa pe Genaro Frecatori. Italianul a considerat atitudinea Frosei ca o ofertă directă, ceea ce şi era de fapt. Când ea, tot ca din întâmplare şi-a mărit decolteul lăsând rochia să-i alunece puţin în jos şi a oferit vederii mult mai mult decât o femeie care se respectă, este dispusă să îi arate unui necunoscut, Genaro nu a mai avut nicio îndoială.

A scos repede din trusa de bărbierit nişte pastiluţe albastre aduse din America pentru stimularea potenţei masculine din care a înghiţit două imediat, minţind-o pe Frosa că sunt pentru ficat. Italianul şi-a continuat jocul, se tot învârtea prin cameră şi de fiecare dată când ajungea lângă ea îşi atingea ca din întâmplare genunchii de ai ei, zâmbea încurcat şi aştepta parcă un ajutor de undeva, de unde acesta întârzia să vină. Se tot zbătea ca peştele pe uscat şi se scuza căutând să îi explice în limba italo-fomână pe care o mânuia perfect, că aştepta efectul pastilelor asupra ficatului.

Simţind că pastiluţele şi-au produs efectele binefăcătoare şi este pregătit pentru atac, a oftat profund ca într-un moment de cumpănă, a ridicat către Frosa o privire atât de grăitoare, de rugătoare, aproape umană, încât până şi ea, care avea la activ câteva zeci de mii de accesări masculine, nu a rezistat. Ca să nu fie martora unui infarct s-a hotărât să pună capăt chinurilor lui şi cu un gest simplu, dar decisiv, i s-a aşezat în braţe.

Ce a urmat este uşor de înţeles mai cu seamă dacă ai trecut prin asemenea momente. Italianul şi-a văzut cu seriozitate de treabă fără să scoată măcar o vorbă, infirmând astfel zvonul lansat de colegul său, că în pat cu o femeie oferă ca supliment gratuit o serie de destăinuiri. Frosa, zguduită de activitatea lui febrilă, nu se putea abţine şi acompania agitaţia lui cu mici ţipete de satisfacţie, în timp ce el, biciuit de pastiluţele albastre, se străduia din răsputeri să îşi ducă misiunea la bun sfârşit. Sigur este că amândoi aveau ceva de câştigat.

Italianul a câştigat o după amiază extrem de benefică pentru el cu posibilităţi certe de repetare, iar Frosa şi-a potolit hormonii şi a început din nou să viseze la reluarea carierei ei. Pentru ea devenise limpede că poate fi încă activă pe piaţa amorului. Mai mult, credea că a dat şi un test reuşit pentru export.

Când ei se relaxau după efortul făcut, s-a auzit o bătaie uşoară, dar insistentă în uşă şi fără să mai aştepte invitaţia de a intra, nerăbdătorul care nu era altcineva decât escrocul numărul doi domnul Mistificelo, şi-a făcut apariţia.

Deloc surprins de poziţia şi gradul lor de acoperire, s-a aşezat şi el pe pat şi a început să vorbească cu cel care cu câteva momente înainte de a se detaşa de Frosa, arăta ca o excrescenţă a trupului ei. Vorbeau repede în limba lor ca şi când s-ar fi înecat, discuţie din care ea nu a priceput nimic.

După ce au luat o pauză amândoi, întrerupându-se unul pe altul, au început să îi explice aşa cum puteau ei că sunt ca nişte fraţi de cruce şi că ce i se întâmpla unuia, simte şi celălalt. Mai mult, când unul din ei trece prin o experienţă, cel de al doilea trebuie să o reconstituie, astfel ca echilibrul relaţiei lor să fie restabilit. Fără să înţeleagă prea multe din teoria lor, Frosa s-a ridicat din pat şi, socotind că el mai bun lucru pe care îl putea face este o baie fierbinte, profundă, de purificare cum i-a plăcut întodeauna să o definească, a ieşit, dându-le de înţeles că revine.

Într-adevăr, Frosa s-a ţinut de cuvânt şi a revenit după ce şi-a terminat baia, păşind uşurată, cu pielea puţin roşie din cauza apei fierbinţi, dar proaspată, cu alura unei femei căreia i-a mers totul din plin.

La întoarcere, în cameră era numai escrocul numărul doi, primul escroc al ţării fiind plecat după ţigări. Fumaseră ca nişte turci şi îşi terminaseră toate proviziile. Zâmbind, Frosa s-a aşezat pe pat neştiind ce va urma. Cu primul se obişnuise, dar cu al doilea nu ştia ce să facă. Era dezorientată şi se gândea dacă nu cumva cel de al doilea italian dorea de la ea acelaşi lucru ca şi primul. Starea ei de incertitudine se transforma încet-încet, într-o stare de nelinişte. Niciodată, în viaţa ei dinainte, cât a fost ea de aventuroasă şi plină de surprize, nu se întâmplase ca doi clienţi să vină imediat unul după altul, aproape fără pauză. Dacă presupunerea ei era corectă, situaţia era inedită şi i se întâmpla tocmai acum, după retragerea din activitate. Pe de altă parte, era şi curioasă. O curiozitate bolnăvicioasă punea încet stăpânire pe ea. Ar fi vrut să afle cum ar fi dacă s-ar întâmpla şi cu al doilea?  În mintea ei înfierbântată îşi făcea loc o idee, o temere. “Dacă acum, după trecerea anilor şi mai ales după ce şi-a pierdut  antrenamentul, oare mai are suflul necesar?”

În tot acest timp, când emisferele ei cerebrale cloceau aceste gânduri, escrocul numărul doi se uita la ea şi era clar că nici el nu se simţea prea confortabil. Nu ştia ce iniţiativă să ia.

- Io nu ştii che face, spuse el într-un târziu. Sicur nu ştii, no cunosco niente.

           - Domnule Marcello, cu mine se întâmplă la fel. Nici eu nu ştiu ce să fac. Dacă cineva dintre noi doi ar avea mai mult curaj şi ar spune ce vrea, lucrurile s-ar putea schimba. Aici Frosa s-a oprit. I s-a părut că a spus mai mult decât trebuia. “Aproape că l-am arvunit ca armăsar”, şi-a spus ea în gând.

             Marcello, în urma încurajării reieşite din spusele ei a dobândit mai multă iniţiativă  şi era pe punctul de a săvârşi primul său act de infidelitate în Fomânia. În Italia sau pe alocuri, mai călcase el strâmb, dar nu era nici pe departe un afemeiat în adevăratul înţeles al cuvântului, ca Genaro. De fapt, fără eufemisme, el îl considera pe Genaro un curvar ordinar în stare să lase tot pentru femei; avere, bani, familie, slujbă, tot ce se poate lăsa.

În acelaşi timp, relativ la el, Marcello se vedea ca un mascul normal care cade din când în când în ispită, dar nu din viciu, ci mai mult pentru omagierea femeii. Cum Frosa îi plăcea, Marcello s-a hotărât să îi aducă imediat, atunci pe loc, un vibrant omagiu, mai cu seamă că fără să fie un expert în psihologia feminină şi-a dat seama că şi ea era dispusă să coopereze la un adulter cu nuanţe de internaţionalism.

Peste câteva minute, cei doi trecuseră Rubiconul şi se desfătau sub privirea vicleană a şarpelui biblic, muşcând cu nesaţ şi nesocotinţă, ca toţi păcătoşii din fructele oprite. Frosa a participat din nou, activ la lupta corp la corp, timp în care şi-a exprimat fără niciun echivoc satisfacţia prin diverse onomatopee. Marcelo, gâfâind din greu ca un taur la coridă, s-a străduit din toate puterile să apere prestigiul cizmei italiene.

În final, într-un spasm comun cu ea a scos un răget de animal rănit semn că aventura i-a fost pe plac şi pentru a-i dovedi femeii că este şi binecrescut - că doar nu costă bani şi-a spus în mintea lui - i-a mulţumit pentru această neaşteptată şi plăcută călătorie în spaţiu şi timp.

Frosa moştenise de la mama natură, o construcţie fizică şi nervoasă fericită, cum rar se întâmplă. Configuraţia ei anatomică şi toate simţurile legate într-un fel sau altul de sex  erau întotdeauna active, gata oricând să răspundă pozitiv tuturor stimulilor specifici; a doua şi a treia oară, ca şi prima dată. Chiar dacă în cursul vieţii a abuzat de sexualitatea ei, vânzând-o la tarabă cui o solicita şi putea să plătească, Frosa avea orgasm de fiecare dată, indiferent dacă profesa sau o făcea pentru plăcerea ei personală. Dacă alte femei de aceeaşi profesiune, după un şir lung de ani, mulţi la număr, petrecuţi în jocuri sexuale, aveau sensibilitatea tocită şi nu mai cunoşteau de mult plăcerea proprie orgasmului, cel mult numai la nevoie îl mimau pentru bani, ea, la peste patruzeci de ani se simţea ca nouă şi fiecare aventură îi creau aceleaşi senzaţii ca prima dată când a cunoscut bărbatul. Aceste caracteristici ale ei i-au produs întotdeauna multă satisfacţie şi astăzi la fel, când într-un match internaţional a reuşit o partidă dublă, de excepţie.

A doua zi, înainte de micul dejun, Frosa s-a întâlnit cu Tase şi i-a comunicat că vorbitul în pat al lui Genaro în timpul aventurilor sexuale este o poveste. Fără să îi dezvăluie sursa de informaţii, îl asigura că nu are de ce să se teamă. Vestea primită a avut darul să îl liniştească dar i-a căzut bine şi din alt punct de vedere. A deschis calea discuţiilor despre bani. El a profitat de deschiderea făcută de maică-sa şi a încolţit-o imediat:

- Deci, mamă, hai să recapitulăm. Îi avem la noi în casă pe italieni. Părerea mea şi cred că şi a ta este cum putem face treabă bună cu ei. Par a fi serioşi şi dispuşi să se înhame la muncă în sistemul pe care l-am gândit noi. Până aici, totul este O.K, dar vreau să cunosc şi ce gândeşti tu.

Ce părere putea să aibă biata Frosa după nemaipomenitele întâmplări care avuseseră loc ieri? Pentru ea a fost ca un vis frumos. După o perioadă lungă de abstinenţă iată că dintr-o dată a avut două ieşiri în paradis. Nu putea să nege că ziua de ieri a fost nu numai o zi plină, dar şi o zi care i-a redat pofta de viaţă şi o încrederere deplină în ea şi în forţa sa - trupul ei de femeie care mai poate încă ispiti şi înnebuni mulţi bărbaţi.

- Am aceeaşi părere ca tine, i-a răspuns prudent Frosa şi şi-a propus să nu îşi răsfeţe fiul cu alte amănunte.

De fapt, ea nu ar fi avut nicio jenă dacă Tase ar fi aflat ce se întâmplase în prima parte a aventurilor ei de ieri. Dacă el ar fi aflat de căderea ei în greşeală numai cu Genaro nu ar fi deranjat-o cu nimic, putea să-i spună toată întâmplarea chiar ea, aşa cum s-a petrecut şi ce scop ascuns a urmărit ea. Problema de care se cam temea era localizată în cea de a doua parte, când s-a culcat şi cu cel de al doilea italian - imediat după primul. Deşi îi plăcuse mai mult jocul cu Marcello, escrocul numărul doi, mai tânăr şi mai aprig, nici cu Genaro pastilarul, nu a fost rău.

“Oricum - se mustra ea în sinea ei - trebuie exclusă posibilitatea ca Tase să afle de cea de a doua parte a hârjoanei ei, prea ar semăna a curvăsărie adevărată. Cu doi, unul după altul, fără interese materiale directe, adică pe gratis, putea fi privită ca o curvă bătrână care nu iartă nimic, mirată de norocul ce a dat peste ea.

- Da, bine, s-a trezit Tase din visare, dar mai apare o problemă. Şmecherii ăştia o să îmi ceară bani pentru început, să plătească mărfurile acolo. Crezi că o să se întâmple aşa?

- Nu ştiu ce să cred. La urma urmei este normal să ceară bani. Problema este de unde îi luăm.

- Hai, mamă, nu mai face fiţe. Ştii bine că eu nu am. Tu ai nişte bani la bancă. Dacă eşti de acord, scot eu de acolo cât stabilim cu ei şi îi dăm împreună.

- De acord, dar cât să le dăm?, a răspuns într-un târziu Frosa încoţită 

- Eu zic că pentru un TIR de marfă amestecată; lenjerie de damă în principal chiloţi şi vopsea de păr şi pe deasupra, de ochii lumii, pentru vamă să punem nişte pachete cu hârtie igienică, ne trebuie cel putin 50.000 euro. Din această sumă, cca patru mii trebuiesc ţinute separat pentru vameşi pentru că TIR-ul trece prin mai multe puncte vamale. Cam ăsta este calculul, isprăvi de argumentat Tase.

Pe Frosa, care ştia că în bancă sunt 150.000 euro, au trecut-o năduşelile. Munceşti o viaţă, socoti ea în gând şi într-o singură zi trebuie să plăteşti pentru cai verzi pe pereţi o treime din banii agonisiţi cu atâta trudă, că numai ea ştia câtă muncâ şi transpiraţie a însemnat câştigarea acestor bani. Cu toată împotrivirea lăuntrică pe care o simţea, pe faţă nu putea să obiecteze din mai multe motive. În primul rând a fost de acord de la început cu afacerea propusă Tase. Avea încredere în el, era copilul ei preferat pe care vroia să îl vadă cu visele împlinite. În al doilea rând, partenerii italieni îi inspirau încredere şi nu numai atât. Frumos ar fi ca după ce s-a dat cu amândoi în scrânciob să zică nu?

Un fior şăgalnic ca o senzaţie ciudată de mângâiere în zona plăcerii, a făcut-o să se scuture din cap până în picioare la amintirea zilei de ieri şi la ce se va putea repeta iarăşi şi iarăşi.

- Dragă, dacă asta este situaţia şi nu avem cum să o schimbăm, ai acceptul meu să scoţi din bancă banii care îţi trebuie şi să sperăm că se vor înmulţi, a terminat discuţia Frosa şi a ieşit din cameră.

Tase exulta. Nu numai că mama lui a fost de acord cu finanţarea afacerii şi i-a dat acordul să scoată bani din bancă, dar termenii folosiţi de Frosa pentru aprobare l-au entuziasmat. “Scoate din bancă banii care îţi trebuie”, a fost interpretat de el ca un cec în alb de care va şti să profite atunci când i se vor cere explicaţii în legătură cu dispariţia întregii sume.

La scurt timp, au apărut şi italienii. Tase i-a pus pe scurt în temă cu suma pe care era dispus să o avanseze şi au hotărât detaliile afacerii. Marfa corespunzătoare sumei de 46.000 euro, fără taxe, urma să fie însoţită de acte false sau de acte valabile, dar subevaluată la circa 5% din valoare ei reală, mai mult un preţ simbolic. Italienii garantaseră că preţul pe care îl vor achita furnizorului din Italia va fi tot un preţ de contrabandă, însemnând cel mult 25 % din valoarea reală a mărfurilor. Tase va prelua TIR-ul cu marfă şi se va ocupa de distribuţia lui. Suma pe care contau că o vor obţine prin această primă acţiune era de 500.000 euro. Împărţirea profitului se va face astfel; Tase va primi 65%, din valoarea obţinută prin vânzare fără dreptul la deductibilitate al avansului, iar escrocii amândoi, numerele unu şi doi 35% la un loc.

Banii vor fi gestionaţi de Tase până la venirea lor în ţară, iar decontările între ei vor fi făcute în lei la cursul mediu de schimb al băncii din luna respectivă. Au mai hotărât să ţină legătura la telefon şi să se informeze reciproc asupra evoluţiei afacerii, dar şi asupra unor noi oportunităţi dacă apar.

Înainte de plecare italienii au avut o rugăminte şi anume, de a-i transmite în mod special doamnei Frosa sărutări de mâini şi mulţumiri pentru absolut tot ce a făcut pentru ca ei să se simtă bine în Fomânia. Acestea fiind zise, italienii au luat cei 50.000 euro şi au plecat cu taxiul la aeroport.

Aşa s-a încheiat prima parte a tranzacţiei făcute de Tase Beştelitu’ cu escrocii italieni Genaro Frecatori şi Marcello Mistificelo, având un foarte larg concurs din partea coanei Frosa, o bomboană de femeie.

La câteva zile de la plecarea italienilor, el a început să se îngrijoreze. Nu cumva a avut mai multă încredere în ei decât trebuia? Le-a pus în mână atâţia bani contra unei hârtii, un fel de chitanţă prin care cei doi recunoşteau că au primit cei 50.000 euro cu titlu de împrumut temporar, sumă pe care se obligau ca în termen de şase luni să o restituie în natură sau, dacă se înţelegeau altfel, sub forma unor mărfuri a căror valoare va fi negociată în prealabil.

Nu se putea concepe un altfel de act din cauza naturii afacerii lor care pe fond era construită ilegal şi profund evazionistă. Se uita de câteva ori pe zi la pseudochitanţa semnată de ei şi de fiecare dată se mai liniştea. Este drept că deşi nu stabiliseră o perioadă anume pentru prima livrare, exista totuşi stipulat termenul pentru restituirea împrumutului, care lui îi dădea o oarecare siguranţă.

La o săptămână de la plecarea lor, l-a cautat la telefon pe cel care părea să fie şeful, Genaro Frecatori, dar acesta nu a răspuns apelului. Expertul italian în înşelăciune văzuse pe monitorul telefonului cine sună şi de unde, dar intenţionat nu a vrut să răspundă.

Şi-a propus totuşi să îl sune el pe Tase peste câteva zile şi să-l îmbrobodească din nou pe prost, precum că nu a avut semnal sau că tocmai era la furnizor pentru tranzacţie, ştie el care. Ceea ce a şi făcut, cu un talent de escroc confirmat de viaţă şi l-a liniştit astfel pe prospăt păgubitul Tase cel puţin o lună de zile.

De fapt, celor doi italieni nu le trecuse nicio clipă prin minte să ia în serios o asemenea afacere. Tot timpul nu au simţit decât mirosul plăcut, ademenitor de fazan prăjit pe care îl emana domnul Beştelitu’ junior, iar episodul cu Frosa - singurul de care le părea rău în cazul în care relaţia lor cădea definitiv - le-a produs o mare încântare.

Acum ei aveau alte preocupări. Banii şmecheriţi le ajungeau pentru un trai boieresc cel puţin şase luni de zile. Era momentul să născocească altă escrocherie pentru credulii de care Fomânia nu ducea lipsă, ba s-ar putea spune că avea cel mai mare excedent din Europa la această categorie.

Atunci, pentru prima dată s-au gândit că în această ţară, proaspăt ieşită din comunism, orbită de lumina libertăţii, dezorientată, unde tot ce zboară se mănâncă, era foarte potrivită o afacere de producţie. Asta dă bine peste tot. Cetăţenii fomâni puteau să spună: ia uitaţi-vă, au început să sosească investitori străini, suntem pe drumul cel bun.

Afacerea pe care o creionau se baza pe ideea manipulării produsului finit. După acoperirea din banii încasaţi prin vânzarea produsului finit, a costurilor materiilor prime şi salariilor - plătite la negru - diferenţa care reprezenta taxele, impozitele, chiriile, costurile energetice şi profitul brut să o bage în buzunar, eludând legile şi păcălindu-ţi furnizorii, ceea ce peste tot în lume s-a numit intodeauna, cum se cheamă şi astăzi - înşelăciune şi evaziune fiscală clasică.

Aşa s-a născut ideea înfiinţării în Fomânia a unei fabrici de îngheţată artizanală italiană, o afacere gândită în proportie de 100%  ca evazionistă.

Pentru ei această ţară reprezenta pentru încă mulţi ani, o excelentă vacă de muls. Şi chiar le plăcea acest lapte; gras, sănătos, hrănitor, nefalsificat încă şi fără bani, numit de ei din acest motiv lapte F.B. Le plăceau mai cu seamă fomâncele; frumoase, amabile, accesibile şi ieftine, majoritatea tot F.B., adică tot Fără Bani, ca şi laptele vacii originale pe care se pregăteau să o mulgă în continuare, fără să o furajeze.

Trecuseră două luni şi nicio veste din Italia. Tase şi coana Frosa erau disperaţi. În sufletele lor se strecura cu persuasiune certitudinea că fuseseră înşelaţi. Tristul adevăr prindea zi de zi o coajă din ce în ce mai groasă. După încă două luni, timp în care italienii nu numai că nu au mai comunicat nimic, dar nu mai răspundeau nici la telefon, pentru cei doi păgubiţi era limpede că au fost traşi pe sfoară.

În faţa crudului adevăr ce devenise evident, Tase şi Frosa care împreună au generat şi încurajat fiecare în felul său această afacere pe care acum nu o puteau controla în niciun fel, s-au solidarizat. Starea lor de panică s-a atenuat, iar calmul a început treptat să se instaleze din nou în casa mult încercatei familii Beştelitu’. Când a trecut şi termenul fatal de şase luni, au pus cruce afacerii şi şi-au luat adio de la bani. Aceştia dispăruseră pe apa sâmbetei, drumul pe care păţitul popor din Fomânia îl cunoştea ca fiind fără întoarcere.

Cea mai lovită de modul laş în care au fost păcăliţi de italieni a fost Frosa. În afară de pierderea financiară suferită ea mai avea şi alte motive să fie furioasă pe ei; se simţea înşelată într-o zonă pe care o femeie o suportă cel mai greu, escrocheria sentimentală.

De aceea, într-un moment când se afla singură, a avut o revelaţie şi ridicându-şi mâinile în sus ca un simbol către un cer ipotetic, surd şi neîndurător, a rostit o celebră propoziţie care exprima filozofia dezastrului: tragedia, obida, dezamăgirea şi neputinţa unui întreg popor.

- Şi f…ţi şi cu banii luaţi.

                                     

*) Completare pe care urmaşii spirituali ai lui Tase au propus-o cerând încluderea ei într-o eventuală ediţie a II-a.  Moda “fără”.

Romanul Beştelitu’ Saga este o frescă a timpului în care a trăit eroul principal.  El cuprinde  evenimentele la care eroul Tase a fost martor precum şi acţiunile pe care pe le-a generat atât cât a trăit. Ulterior predării romanului la editură, în viaţa publică au apărut unele iniţiative care au schimbat concepţia uitilizării lenjeriei intime de damă, prevăzută de Tase în programul de contrabandă. Este vorba de chiloţii de damă.

Motivaţia adusă de Tase în favoarea alegerii lor ca subiect de contrabandă a fost valabilă în timpul vieţii lui, lenjeria de damă fiind folosită în conformitate cu morala de atunci.

Fără să intenţioneze să scuze presupusa lipsa de informare sau putere de anticipatie de care ar putea fi acuzat Tase, urmaşii lui spirituali precizează că el nu avea cum să prevadă evoluţia modei feminine, mai ales că se cunoaşte de toata lumea cât este ea de imprevizibilă.

Ultima năzbâtie care a bulversat complet toată suflarea interesată de moda de damă este apariţia fulminantă a modei “ fără chiloţi“. Ea a apărut după ce Tase “a dat colţul”. Se       precizează că noua modă a fost introdusă neoficial pe piaţă la inţiativa unui grup de tinere de a căror sănătate mintală se îndoieşte toată lumea.

După cum reiese şi din definiţia acestei noi tendinţe, ea se referă la ieşirea în public “fără chiloţi” sau aşa cum se spune din batrâni, “în curul gol”. În spiritul adevărului trebuie precizat că scopul iniţiatoarelor a fost ca să afişeze şi altceva la vedere. Ţinta lor a fost expunerea fară inhibiţii a piesei anatomice din dotare care a constituit baza atracţiei pe care au exercitat-o dintotdeauna femeile asupra bărbaţilor.

Tehnic vorbind, aceasta este aflată oarecum mai în faţa corpului faţă de zona definită din batrâni ca mai sus.

În concepţia susţinătoarelor acestei mode, nu contează ce poate să facă un vânt ştrengar, şăgalnic, care în joacă poate ridica în văzul lumii ideea de fustiţă care mai mult se face că acoperă dosul, dar şi cealaltă parte pe care până şi costumele de baie o ţin ascunsă vederii publice. Se pare că urmările unei astfel de adieri nu au importanţă pentru o femeie “sexy” care se încăpăţânează să umble numai în minijup în ciuda modei reale care s-a schimbat între timp de cel puţin trei ori.

Cei care ţin partea acestor fete cu mintea plecată de acasă, probabil că fac parte din categoria iubitorilor de pornografie. Mai există şi altă categorie de susţinători. Ei fac parte din grupa banc-uriştilor, amatori de gume licenţioase.

Iată unul dintre ele.

“Într-o zi, pe când Dumnezeu făcea o inspecţie de rutină prin Rai, a fost pus în situaţia de a rezolva o plângere. În faţa Lui s-a prezentat o femeie trecută de mai multe tinereţi care  suţinea că este virgină. Toată viaţa refuzase orice apropiere de bărbaţi, luptând cu toate ispitele să-şi păstreze himenul neperforat. Murind fecioară, femeia susţinea că a fost persecutată în Rai. În loc să fie repartizată să se odihnească într-un loc cu verdeaţă, unde nu este nici întristare, nici suspin, ea a fost pusă să rânească la vaci. Autorii glumei pretind că Dumnezeu, după ce ascultat-o cu atenţie, i-a dat un răspuns antologic care este şi poanta bancului: “Eu ţi-am dat-o, ca s-o dai, nu să-mi vii cu ea în Rai.Vacă ai fost, la vaci să stai”.

Din păcate astfel de glume servesc iniţiativele unor fete smintite, cum sunt cele care promovează “moda fără”. Iată, deci, că moda nu înseamnă numai linia trasată de avangardiştii “fashion”, dar şi capriciile unor fete scăpate din balamucul în care se vor întoarce curând.

Bărbaţii serioşi ar putea însă să se întrebe: oare aceste tâmpiţele nu vor să mai păstreze ascuns niciun secret, mai ales a celui care constituie baza atracţiei pe care femeile o exercită de secole asupra bărbaţilor? Vor ca ascedentul pe care îl au asupra lor să dispară? Ce ar mai fi atunci interesant de descoperit la o femeie?

În aceste condiţii, nu cumva pot prolifera idei anormale cum ar fi: înlocuirea femeii în pat cu una gonflabilă, mai docilă şi mult mai puţin costisitoare. Oricine ar putea astfel cumpăra din supermarket câte amante ar dori, până la a se dota cu un harem întreg, iar pentru perpetuarea speciei, în acest caz, sî fie generalizată fertilizarea in vitro?

Doamne! Ce fel de viaţă pregătesc actualele domnişorici pentru generaţiile următoare de fete?….de fapt, pentru toată lumea?