Capitolul V
Mânat de soartă, Tase îşi urmează neabătut calea şi face încă un pas pe drumul pierzaniei: apelează la jocurile de noroc.
În închipuirea sa, Tase se vedea ca erou în varianta modernă a povestirii orientale, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi. Asemănarea pe care o vedea nu l-a împiedicat să constate că existau şi mari deosebiri între ei. În timp ce turcul a deschis uşa peşterii plină de bogăţii folosind ca parolă cuvantul magic “sesam”, pentru Tase limpede că unica parolă valabilă pentru netezirea drumului spre bogăţie este “şpagă”.
A doua deosebire era că Ali Baba, prin intrarea în peşteră, dobândea averi impresionante furate de hoţi, în timp ce Tase, cu parola lui de ultimă generaţie, punea mâna pe o parte din agoniseala cinstită care aparţinea tuturor cetăţenilor fomâni.
A treia diferenţă consta în numărul de tâlhari implicaţi în acţiune. Dacă în poveste era vorba de un număr fix de hoţi, 40, în domeniul pe care vroia să îl cucerească Tase numărul hoţilor care se învârteau pe acolo era mult mai mare; de ordinul miilor sau chiar a zecilor de mii. Cu toate aceste deosebiri, rezultatul era acelaşi. În finalul visului său, Tase, ca şi Ali Baba, dădea de avere.
Într-o dimineaţă, la numai două zile după ce i-a promis solemn Frosei că nu va umbla în contul ei din bancă fără să îi spună, Tase a ridicat în mare taină 50.000 euro şi aştepta să se însereze pentru a merge la un vestit cazino din capitală.
Când, în sfârşit, seara a venit şi pentru grăbitul Tase, a îmbrăcat cel mai frumos costum pe care îl avea, şi-a pus cămaşa albă, cravată violetă, păsă-mi-te culoarea succesului în zilele de joi, şi a plecat după ce i-a strigat Frosei din prag că pleacă să se întâlnească cu o fată.
Intrat în casino, s-a oprit la ruletă şi a mizat din mişcare, cu un aer nepăsător, 2.000 de euro pe culoarea roşie. Vroia să impresioneze asistenţa cu un aer de nabab pentru care banii, vezi bine, nu au nicio importanţă. Nici nu a clipit când bila s-a oprit pe culoarea roşie. Tase a repetat opţiunea şi bila i-a mai făcut o dată pe plac.
Încurajat, a mizat a treia oară pe roşu. De data asta, imprudent şi plin de un curaj vecin cu nebunia miza pusă de el în joc era de 10.000 euro. După o eternitate, atât i s-a părut că a durat rostogolirea năzdrăvanei bile pe cadran, ea şi-a încetinit rotirea şi s-a oprit, preţ de o clipă pe roşu. Atunci Tase a simţit pe pielea lui ce înseamnă emoţia pură, vecină cu infarctul.
Cu o ultimă rostogolire bila s-a oprit pe negru, culoarea doliului, aceeaşi ca şi în sufletul lui. Mişcările ei neruşinate i-au influenţat starea fizică, astfel că în prima fază inima i-a zvâcnit spasmodic de bucurie, pentru ca apoi senzaţia că se sufocă să pună stăpânire pe el.
Deşi puternic descumpănit, nu s-a descurajat şi a continuat să creadă în ceea ce nimeni cu mintea întreagă nu trebuie să spere. Aventura începută atât de nefericit pentru Tase a continuat cu scenariul cunoscut pe care îl urmează spectacolul feeric al prăbuşirilor financiare din cazinouri. Luându-şi în primire responsabilitatea manipulării jucătorilor, perversa zeiţă Fortuna, stăpâna universală a norocului, s-a aşezat la cârma ostilităţilor şi, speculându-i pofta lui de câştig, i-a insuflat dorinţa pătimaşă de a rămâne lipit de masa norocului. Mai mult, l-a ademenit, aşa cum corul înşelator al sirenelor a făcut-o cu Ulisse pe vremea lui Homer. Nu s-a lăsat până nu i-a inoculat în sânge dorinţa irezistibilă de a-şi mai încerca o dată norocul şi încă o dată, dându-i speranţa unui câştig bazat pe himere. Astfel, cu mintea rătăcită, Tase a rămas hipnotizat în joc şi nu l-a părăsit înainte de a-şi toca inconştient, toţi banii.
Asta i s-a întâmplat eroului nostru care la venire avea în portofel 50.000 de euro, iar acum, la plecare, s-a văzut în mână cu numai 20 lei, sumă care îi ajungea să-şi plătească o cursă de taxi până acasă.
Cu mintea în derivă, se îndrepta spre casă unde îl aştepta o lungă şi groaznică noapte de nesomn. Aflat în transă, i s-a părut că aude o urare perfidă, în bătaie de joc, “noapte bună doamnelor şi domnilor”. Nu era o iluzie, auzise crainicul de la radio care îşi încheiase ultimul buletin de ştiri al zilei.
Fără să îi spună nimic coanei Frosa despre aventurile financiare avute cu o seară înainte, a doua zi dimineaţă după ce şi-a băut cafeaua, a plecat iar la bancă de unde conspirativ, a mai scos 50.000 euro.
Era hotărât să recupereze pierderea suferită şi să se răzbune pe soartă câştigând în plus cel puţin suma planificată pentru mituirea unui şefuleţ. După ce îşi va realiza această dorinţă a jurat că nu va mai călca niciodată pragul cazinoului.
Bietul Tase, se înşela grav de două ori: prima oară că rar se întâmplă ca cineva căzut în patima jocurilor de noroc, la fel ca fumătorul înrăit, să poată renunţa la viciu pocnind din degete, la comandă. A doua lui eroare ţinea de siguranţa că va reuşi să-şi realizeze visurile de câştig mizând exclusiv pe jocurile de noroc.
La cea de a doua prezenţă la cazinou, Tase a ales să îşi caute norocul la una din mesele de poker. Cunoştea bine acest joc. Îl practicase îndelung şi era convins că va reuşi să îl stăpânească. Era, de asemenea, sigur că avea intuiţia jocului şi deci abilitatea necesară de a distinge pe faţa adversarilor săi dacă au în mână o carte bună sau sunt jucători de cacealma.
Spre deosebire de jucătorii sobri, cacealmiştii sunt jucători de hazard şi de cele mai multe ori forţează jocul chiar dacă nu au formaţuni de cărţi valoroase. Din acest motiv sunt mai periculoşi decât jucătorii sobri care, se ştie, intră la joc pentru a continua bătălia cu adversarii numai când au în mână cărţi consistente ca valoare.
“Dar cum să îi cunoască? Cine sunt cacialmiştii şi care sunt jucătorii sobri?” Aceasta este una din marile întrebări cu care se confruntă toţi jucătorii de poker.
De regulă, figura jucătorului de cacialma este impasibilă şi de cele mai multe ori ei reuşesc să îşi deruteze partenerii de joc. Datorită tupeului şi minei de siguranţă pe care o afişează, pot câştiga poturi mari cu cărţi de râs în faţa unor adversari cu cărţi mult mai bune în mână. În definitiv, pokerul este în primul rând un joc psihologic şi mai puţin de noroc. Există chiar o inteligenţă a jocului pe care unii jucători o au intuitive, fiind născuţi cu ea, în timp ce alţii o câştigă în timp, odată cu experienţa sau niciodată.
Tase a studiat cu atenţie potenţialii parteneri de joc prezenţi în sală şi după ce a ales o masă la care erau trei persoane în aşteptarea celui de al patrulea, a cerut permisiunea să fie acceptat ca jucător. După primirea ei, s-a aşezat la masa de joc cu speranta ca ei să nu fie jucători de carieră şi deci să nu facă parte din categoria celor care mănâncă pokerul pe pâine. Mai spera ca ei să nu aibă predilecţie pentru jocul la cacealma. Cu aşa jucători nimeni nu se putea simţi confortabil.
La toate acestea se gândea când s-a aşezat la joc. Niciun moment nu i-a trecut prin cap că cel mai important gând pe care trebuie să îl aibă când se aşează la masă să joace cărţi pe bani cu persoane necunoscute, este să manifeste un minim de precauţie, ba chiar să-şi suspecteze partenerii că sunt posibili trişori.
În aceste circumstanţe a început partida. Primind cărţile, jucătorii au început filarea lor cu încetineală, luându-şi un fel de răgaz tactic înainte de a descoperi dacă prima rundă debutează pentru ei sub auspicii norocoase sau nu.
Este o cochetărie a jucătorilor pentru care pokerul este o pasiune nu numai un joc de pierdere a timpului sau un mijloc de câştig. Între timp, ei studiază mimica adversarilor cu un aer distrat în aparenţă, căutând să desluşească pe feţele lor dacă le-a intrat cartea sau cărţile pe care le aşteptau.
Filajul cărţilor, păstrând proporţiile, seamănă cu pregătirea de artilerie înainte de marele atac al infanteriei pe timp de război. Acest obicei mai poate fi asimilat pe palierul viciilor cu gestul clasic al fumătorului pasionat care, înainte de aprinderea unei ţigări, o netezeşte între degete, o miroase si apoi umecteaza cu limba hârtia fina care înveleşte tutunul. Sau cu obiceiul băutorului de vin care, după ce îşi toarnă în pahar o cantitate mică, o duce la nas cu aer de expert şi îl agită cu o mişcare circulară astfel ca el să-şi deconspire însuşirile. Odată terminată această regie, expertul real sau bănuit, gustă vinul, sorbindu-l cu vârful buzelor, operaţiune pe care o termină invariabil cu un plescăit de plăcere. În final, după ce chelnerul a obosit să stea în picioare şi să aştepte decizia clientului, omul nostru, afişând o mutră de fin cunoscător ca şi cum toata viaţa nu ar fi făcut altceva decât să participe la degustări de vinuri sau mai mult, este proprietarul unei podgorii renumite din Franţa, dă în sfârşit comanda pe care o însoţeşte de un scurt comentariu, de cele mai multe ori în discordanţă cu valoarea reală a vinului.
Cu toate că jocul începuse de multişor, evoluţia lui era încă incertă. Norocul nu se hotărâse de partea cui să se aşeze şi oscila mereu, făcându-i pe competitori să transpire sau să îngheţe, după caz. Chiar înainte de a lua o pauză a avut loc prima mare bătălie. Redarea prescurtată a istoricului ei nu este spectaculoasă, dar arată că în jocul unui Poker, inspiraţia este mai importantă decât transpiraţia.
La un moment dat, terminând examinarea cărţilor servite, Tase a deschis jocul şi a cerut două cărţi noi. Din grabă, el nu a fost atent la numărul de cărţi cerute de partenerii săi făcând în acest fel a doua greşeală din acea seară. Deşi indiciile oferite de numărul cărţilor schimbate de adversari sunt aproximative, totuşi urmărirea lor este unanim recunoscută de toţi profesioniştii ca fiind importantă. Din fericire pentru el, scăparea a rămas fără urmări.
După ce jucătorii au terminat examinarea cărţilor, la masa de joc au rămas să-şi dispute un pot îndelung pasat, Tase împreună cu un jucător a cărui figură aducea cu a unui viezure şi un tip, un rotofei, cu un cap la care predomina o structură maxilo - facială care îi dădea aspectul unui hipopotam. Al patrulea, un domn slab cu părul lung, de culoare nedefinită, spălăcit şi rar, care privea lumea cu doi ochi bulbucaţi ca de broască, nemulţumit de cărţile şi inspiraţia avută, s-a retras din turul respectiv.
Potul a fost căştigat de Tase cu un full împotriva altui full mai mic şi reprezenta circa jumătate din suma pe care el îşi propusese să o câştige în acea seară.
Nu era însă mulţumit. Îi mai trebuia încă pe atât să acopere pierderea suferită cu o zi înainte la ruletă şi să-i rămână în final suma necesară pentru şpagă. Din acest motiv, luat de val şi socotind că este momentul lui de glorie, a hotărât să forţeze mâna norocului, bazându-se pe înşelătoarea zicală că el este de partea celor curajoşi.
La următorul tur, printr-un joc al întâmplării, Tase a reuşit să formeze un full de aşi cu popi, cel mai mare full. Numai culoarea sau chinta roială erau mai mari. În lupta pentru potul cel mai mare din acea seară, Tase a rămas cu viezurele. Se pare că şi el era în carte deoarece a plătit tot ce a cerut Tase şi la rândul lui a plusat. Deşi îngrijorat de amploarea luată de joc, Tase nu a mai putut da înapoi şi a plătit cu sec ultima cerere a viezurelui.
El şi-a făcut fulgerător socoteala că dacă va câştiga acel pot, pe lângă că va recupera toată puguba suferită cu o zi înainte, îi va rămâne şi suma mult dorită pentru a intra pe uşa
Această posibilitate l-a făcut să treacă alternativ de la starea de fierbere la îngheţ. Fizic, se simţea ca cineva care intră, fără tranziţie, dintr-o baie de aburi într-un bazin cu gheaţă şi nu putea face distincţia între cele două extreme: în ce zonă era cald şi unde era rece. Era mai mult decât putea suporta. Totul depindea de ce vor arăta cărţile la etalare. Era momentul adevărului.
Punând amândoi cărţile pe masă, unul dintre jucători a explodat de fericire, în timp ce al doilea a înmărmurit cu gura încleştată, ca o stană de piatră. Cel care s-a bucurat a fost adversarul lui. Peste full-ul lui Tase, cea mai mare carte din acea seară până în acel moment, s-a suprapus triumfătoare chinta roială a viezurelui.
Cu ea, i-a luat lui Tase odată cu potul, toate speranţele şi probabil viaţa. Nu numai că a pierdut toţi banii coanei Frosa agonisiţi precum se ştie, dar a rămas şi cu o datorie de onoare de cca. 100.000 euro.
Cu toate că se afla la proaspătul mormânt al speranţelor sale, ca un necrology, a fost nevoit să semneze o chitanţă contrasemnată de hipopotam şi broscoi, partenerii şi adversarii lui de joc, prin care garanta viezurelui că îi va achita datoria în maximum două săptămâni.
În timp ce mergea pe jos spre casă, îngrozit de întorsatura luată de evenimente, unele întâmplări cărora nu le acordase atenţie în timpul jocului, acum îi păreau suspecte. Impresia lui de acum era că cei trei se cunoşteau dinainte şi că lucrau împreună. Aşteptau numai o victimă ca să o jecmănească. Aşa a început să creadă că el nu a fost prima lor victimă şi nu va fi nici ultima.
Era tot mai convins că fusese tras în ţeapă, perpelit încet, la foc mic, să rămână fraged şi rumen, astfel încât să aducă şi bani de acasă faţă de cât avea asupra lui. Pe măsură ce gândea, îi era tot mai clar că fusese înşelat de nişte escroci cu experienţă, bine organizaţi şi cunoscători ai comportamentului gâscanilor ieşiţi în lume pentru a fi jumuliţi de pene şi puşi să facă ouă de aur împotriva firii dar şi împotriva sexului lor.
Succesiunea rezultatelor la poker îi dădea cel mai mult de gândit. Timp de patru ore câştigase peste jumătate din suma de care avea nevoie, pentru ca în numai cinci minute să piardă tot şi să rămână dator. De aici a tras concluzia că la început a fost lăsat să câştige, ca să prindă curaj şi să joace din ce în ce mai nesăbuit. În final, cel rămas în cursă scotea printr-o mişcare de mare trişor o carte imbatabilă cu care câştiga uriaşul pot împotriva oricărei alte cărţi.
Trezit parcă dintr-un vis urât sau din o cruntă beţie, Tase căpăta convingerea că i-au aranjat şi cărţile lui pentru că fără o carte mare cum este full-ul de aşi, nimeni nu se avânta să plătească sume aşa de mari cum a făcut-o el.
În faţa acestei logici, s-a decis să nu achite aşa zisa datorie şi totodată să-şi recupereze paguba. Acest gând l-a mai remontat şi dintr-o dată s-a înfiripat în el speranţa că nu este pierdut totul. Viaţa mergea înainte chiar şi pentru nefericitul Tase.
A doua zi după acest masacru, s-a întors la cazino cu intenţia să întâlnească iarăşi acel trio blestemat şi, sub pretextul că vrea să îşi plătească datoria, să intre în vorbă cu ei. Era sigur ca îi va face cumva, chiar prin ameninţări să recunoască că l-au trişat. Nu i-a întâlnit însă şi nici nu îi va mai vedea vreodată.
Indivizii erau trişori adevăraţi, trăiau numai din asta şi erau itineranţi, nu călcau de două ori în acelaşi loc. Chitanţa de recunoaştere a datoriei pe care el o semnase şi termenul de plata stipulat în ea era doar un truc menit să dea un aspect de autencititate escrocheriei.
În zadar a căutat Tase să obţină informaţii despre ei. Nimeni nu îi cunoştea, nu i-a mai văzut sau nu îşi amintea de ei. Drept urmare a trebuit să înghită în sec şi să recunoască faptul că drumul spre marea hoţie este plin de alţi hoţi, cel puţin la fel de perfizi ca cei care au apucat pe această cale.
Lupta dintre hoţi pentru bani nemunciţi este la fel ca şi furtul însuşi, plină de riscuri şi capcane. Ea este barată mai mult de confraţii întru obiceiuri decât de autorităţi. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Poate că pe un altul păţania asta l-ar fi oprit sau i-ar fi schimbat măcar metodele, dar nu şi pe Tase. El a devenit mai înverşunat şi mai hotărât. Nu mai avea ce pierde, aprecia el.
“Ba da”, i-a răspuns soarta nemiloasă, ca un ecou la disperarea lui. Mai are Frosa 50.000 euro în bancă. Pe ei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu