Capitolul IV - prima parte

             Capitolul IV.

                                    

Apogeu şi decădere în afacerile familiei Beştelitu. Frosa iese din afaceri. Tase, ale cărui gene îl împing către escrocherii, luptă din greu împotriva naturii sale, încercând fără succes să se îmbogăţească prin muncă cinstită.

Respectându-şi promisiunea, Frosa s-a retras din afaceri şi se pregătea pentru o bătrâneţe linistită, aşezată la casa ei, scutită de lipsurile şi grijile avute în prima tinereţe.

Celor doi copii mai mari, rezultaţi din căsătoria cu domnu Beştelitu’, le-a pus în mână bănoasa meserie de mecanici auto, i-a însurat şi i-a aşezat la casele lor. Nici unul din ei nu strălucea de inteligenţă. Amândoi reprezentau prototipul clasic al copilului limitat. Au crescut fără să se bage de seamă şi într-o zi au devenit adolescenţi cu privirea opacă, lipsită de curiozitate. Transformarea lor în oameni maturi, fără personalitate, a urmat acelaşi traseu neştiut de nimeni. Şi iată cum dintr-o dată, după un fel de incubaţie, ei au apărut în familie sub forma a doi adulţi cuminţi.

Îşi vedeau în linişte de viaţa lor şi nu creau probleme familiei. Vegetau ducând un trai domestic care curgea într-un anonimat anost, fără grija zilei de mâine. Evoluţia lor în viaţă era previzibilă. Vor avea mulţi copii, vor face burtă la 30 de ani şi vor avea chelie înainte de 40. Vor fi în prima parte a vieţii suporteri ai liberalilor, iar după ce vor cheli vor trece la social-democraţi.

Pe fiul cel mic Tase, preferatul ei, l-a ţinut pe lângă ea simţind că el este un temperament năvalnic, încă necopt pentru o existenţă pe cont propriu.

Ajunsă la vârsta primului bilanţ, Frosa şi-a adus aminte de vechea ei marotă în legătură cu şcoala. Ea nu era o persoană şcolită şi nu a terminat nicio formă de organizată de învăţământ. Cultura ei, limitată la cât se ştie, este urmarea efortului ei de autodidact.

A pornit de la zero, iar progresele făcute de ea, atâtea câte au fost, s-au datorat mai mult ambiţiei ei de a părea ce nu este. Ştiinţa ei de carte se mărginea la scris, citit şi socotit; numai atât cât îi trebuia să citească anunţurile din ziare, preţurile produselor din magazine, să deosebească bancnotele între ele şi să le numere. S-ar putea spune, fără a greşi, că ea a funcţionat permanent în trecut în regim strict de semianalfabetă. De aici i se trăgea desconsiderarea pentru oamenii cu carte în general şi dispreţul pentru şcoală în special.

Când viaţa i-a ridicat o problemă a căutat să o rezolve singură, fără ajutor. Din acest motiv, a trebuit să citească tot felul de lucruri şi asta a urât ea cel mai mult.

Una din amintirile ei cele mai neplăcute din acea perioadă este legată de originea beizadelei sale Tase. Neplăcerea ei nu se referea la momentul conceperii lui, ci la o altă fază a vieţii de mai târziu, când el a început să o streseze cu o veşnică întrebare:

- Mamă, eu am tată? Dacă da, cine este el şi de ce nu îl văd, de ce nu vine niciodată pe la noi?

Ea nu ştia ce să îi răspundă ca el să fie mulţumit şi să nu îi mai pună altădată aceeaşi întrebare, dar nici nu nici nu vroia să îi spună ceva care l-ar face să nu se simtă confortabil în anturajul lui. Atunci a pus mâna pe o carte de ştiinţă popularizată care căuta să explice pe înţelesul tuturor, diferite feluri de înmulţire şi de acolo i-a venit şi ideea de răspuns.

- Tase, tu eşti născut prin partenogeneză, de aceea ai numai mamă.

Cu acest răspuns ea nu a făcut decât să îi astupe gura cu un termen greu de înţeles la vârsta lui, mai ales că nici ea nu pricepuse mai nimic din ce a citit.

- La dracu, cu înţelesul ăsta al tuturor, a răbufnit ea cu năduf după ce l-a ameţit complet în legătură cu ascendenţa lui pe linie masculină.

Cu o sinceritate brutală, într-un autentic spirit autocritic, şi-a  continuat dezarmanta ei mărturisire:  

- Nu ştiu cum se întâmplă, dar eu nu pricep mai nimic din ce citesc. Dar treacă-meargă, ştiu măcar cum să mă descurc. Iau un cuvânt mai simandicos de aici, unul de friptură de dincolo şi încropesc o conversaţie de se duce buhul.

Pornită pe furiş împotriva educaţiei - pentru că pe faţă din motive de Tase se dădea marele ei adept - a continuat cruciada împotriva învăţăturii de carte, pe care, în sinea ei, o găsea nefolositoare.

Poziţia ei faţă de şcoală şi slujitorii ei nu s-a schimbat nici acum, după trecerea atâtor ani. Astăzi când îşi face bilanţul, a găsit că este un bun prilej să mai atace încă o dată această mare eroare a omenirii; învăţatul fără rost, pricina tuturor relelelor care se petrec în lume.

- Ce moft mai este şi ăsta cu şcoli înalte - pierdere de timp şi bani - când tot ei, deştepţii lumii, îţi bagă cultura mură în gură? Uite că aşa şi este: chiar preşedintele ţării a spus că dacă vrei să ştii ceva despre păpădie, salată sau despre Herodot (cine o mai fi fost şi ăsta?!) nu trebuie decât să te uiţi pe internet. Oricum, ce se învaţă în şcoală nu îţi trebuie niciodată în viaţă, a tras ea concluzia bazându-se pe vorbele aceluiaşi preşedinte: “şcoala din Fomânia scoate numai tâmpiţi”. Ca să demonstreze oricui că judecata ei este fără greş, a continuat să argumenteze:

- Aş vrea să-i mulţumesc preşedintelui Fomâniei, de care am mai pomenit mai înainte şi chiar să îl iau ca aliat la lupta mea cu sistemul educativ greşit, pe care îl mai şi plătim cu bani grei din munca noastră şi să-i dau dreptate atunci când spune că ţara are nevoie mai mult de ospătari, tinichigii, mecanici auto şi nu de filozofi. Cu declaraţia asta a dumnealui a mai bătut un cui în coşciugul ăstora cu şcoală. Trebuie să mă felicit singură pentru felul în care  am brodit-o eu. Am făcut din copiii mei doi mecanici auto, iar pe Tase am vrut să îl văd absolvind şcoli înalte nu pentru ce spun ăia acolo, ci numai pentru titlurile pe care să le treacă în cartea de vizită.

Ca să pună capac reflecţiilor ei şi să termine odată cu eventualele contraargumente ale unor jalnici fiozofi, a emis o ultimă judecată devastatoare prin care să îi umilească pe toţi savanţii ăştia, pardon: ăia, că sunt din altă tabără.

- Parcă pentru ce am făcut eu şi încă sper să mai fac, am avut nevoie de vreo şcoală şi uite ce bani buni am câştigat. Mai mult, pe unii din filfizonii ăştia cu şcoli înalte şi doctorate i-am avut de clienţi şi unii din ei erau mai proşti la pat ca salahorii.

Teoria de mai sus a coanei Frosa pe care de altfel Tase nici nu o auzise, nu l-a împiedicat să îl ia drept model pentru viaţa lui viitoare de escroc pe domnul primar originar din Teleorman. Motivaţia lui era una eternă, veche, antică şi de demult. Teribila poftă de îmbogăţire rapidă care îl teroriza zilnic, îl asfixia nopţile şi îi va menţine conştiinţa binelui în stare de moarte clinică. În sinea lui, era sigur că se va simţi eliberat de această obsesie numai când va reuşi să se îmbogăţească sau va muri.

Viaţa Frosei curgea liniştită, ca un râu domol ce merge la vale, cărând după el, odată cu puhoiul de ape şi nostalgia tinereţii ei, pierdută pentru totdeauna în vâltoarea vieţii.

De cele mai multe ori părea resemnată la cei 40 de ani cât se pregătea să aniverseze, vârsta la care pentru unii viaţa abia începe.

Alteori, în pespectiva anilor ce vor veni, cădea pradă unor sfâşietoare păreri de rău ştiind că bătrâneţea nu iartă pe nimeni şi va veni, aducând cu ea un cortegiu de beteşuguri, poate chiar senilitate sau  - Doamne fereşte! - boala aceea mai noua Alzheimer, în legătură cu uitatul.

Stătea mai mult la fereastră şi privea atentă trecătorii de pe stradă, derulându-şi în minte ca într-un film animat toată viaţa de când şi-o amintea. Se întreba uneori indiferentă, alteori cu teamă dacă ce făcuse cu viaţa, a fost cea mai bună soluţie pentru ea sau se putea şi altfel.

Pentru găsirea unui răspuns corect la întrebare, punea întotdeauna în balanţă părerea ei vis-a-vis de opinia anturajului şi le compara de fiecare dată.

Îşi aducea aminte că în timpul petrecerilor pe care le organiza, îşi surprindea deseori invitaţii, aşa zişii ei prieteni, conversând suspect pe la colţuri şi înţepând-o cu priviri pline de subînţelesuri. Pentru ea era clar că o bârfeau. Când însă îşi făcea apariţia lângă ei şi catadicsea să le arunce o privire suverană, de stăpână, atitudinea lor devenea brusc prietenoasă, chiar umilă şi plină de supunere. Atunci parcă la comandă, ca o recunoaştere a superiorităţii ei, explodau într-un cor de laude. Cu toate aceste şmecherii specifice unui salon de mahala, nu era greu de bănuit ce discutaseră ei cu puţin timp înainte.

Cum coana Frosa nu făcea economie din ce punea pe masă, ar fi fost împotriva intereselor lor ca la următoarele petreceri, renumite în tot cartierul, să fie excluşi. Mai mult, cei mai interesaţi de menţinerea unei legături strânse cu ea, făceau eforturi vizibile şi zâmbindu-i tâmp, insistent, încercau jenaţi să însăileze o conversaţie amabilă.

În faţa unor astfel de ipocrizii, Frosa se distra cunoscând capacitatea imensă şi predilecţia stirpei umane pentru prefăcătorie. I-a fost clar dintotdeauna că nu există un numitor comun între ea şi această turmă de profitori frustraţi de viaţă.

În timp ce ei nici nu pronunţau cuvântul acela care definea meseria ei, ea nu se sfia să spună cu glas tare ca este o curvă onestă, expertă în exploatarea slăbiciunilor omeneşti, care, spre deosebire de matroanele respectabile, după ce le ademenea soţii, le asigura contra cost plăceri nebănuite, neîntâlnite vreodată de aceştia în paturile cu miros de levănţică ale nevestelor. Aşa se face că deşi unii din ei strâmbau din nas în legătură cu sursa veniturilor ei, nimeni nu pregeta să se înfrupte din toate bunătăţile oferite, părând că uită pe moment modul lor de provenienţă.

Atunci ea hotăra să nu se mai gândească la trecutul ei. Pentru liniştea ei sufletească, ca un judecător ce hotărâse sentinţa definitivă punea capăt frământărilor cu un verdict final,  de fapt o veche zicală, “ce a fost a fost, mortul de la groapă nu se mai întoarce”. Aşa închidea Frosa capitolul întrebărilor stanjenitoare privind moralitatea ei.

În timp ce ea aluneca uşor, fără să bage de seamă, pe panta filozofiei existenţialiste copilul ei preferat se pregătea să devină rapid un om bogat.

După o lungă chibzuinţă Tase a hotărât să îşi facă intrarea în lumea afacerilor folosindu-se de viermii de mătase ca vectori ai marşului către îmbogăţire. Zis şi făcut. S-a gudurat pe lângă mama Frosa care, l-a manifestările lui de iubire, i-a oferit din economiile ei secrete 10.000 de euro şi s-a lansat cu mult curaj în afacere.

Nu a făcut preparative mari. A închiriat mai multe spaţii închise, nu prea luminate pe care le-a mobilat cu mese lungi, iar pentru hrana viermilor de mătase avea grijă să nu le lipsească prânzul lor preferat, frunzele proaspete de dud sau agud, cum mai este denumită această specie de pomi din familia moraceelor.

Astăzi nu există în ţară nicio preocupre în legătură cu duzii, ca de altfel faţă de tot ce înseamnă cultură agricolă. Dacă ei nu ar reuşi să-şi asigure singuri perpetuarea, ar pieri ca specie pentru că nimeni nu pare interesat de soarta lor.

Chiar specialiştii ezită să îi încadreze în grupa pomilor fructiferi, eventual mai puţin valoroşi decât alţii, sau a copacilor buni pentru mobilă, lemn de construcţii ori de foc.

Probabil că astăzi, numărul mâncătorilor de dude s-a micşorat dramatic în favoarea consumatorilor de banane, ananas şi a altor fructe din import. Cine şi-a trăit copilăria la ţară îşi aminteşte cu nostalgie de dude, fructe aproape eminamente rurale, care au făcut multora deliciul vieţii la sate, mai ales în lungile perioade de foamete. Ele sunt produse cu dărnicie de modestul dud numit ştiinţific după culoarea lor: Morus alba sau Morus nigra.

Într-un fel se poate spune că dudele, aşa cum sunt ele, neameliorate de specialişti, fără gust şi miros competitiv stăpânesc un domeniu fascinant al simţurilor: ele au gustul şi mirosul libertăţii, ale originii lui curate, nealterate prin manipulări genetice, aşa cum au fost ele create de bunul Dumnezeu.

Tase s-a documentat şi în privinţa obţinerii mătăsii şi a borangicului brut. Nu şi-a făcut mustrări de cuget că operaţiunea constă în asasinarea cu cruzime - prin opărire - a viermilor care în visele lor îşi confecţionaseră un adăpost preţios din care visau să iasă în libertate ca fluturi.

Speranţele lor, închise împreună cu ei într-un cocon vegetal numit gogoaşă, se vor dovedi deşarte pentru că în loc de o iluzorie perioadă de frumuseţe şi libertate de mişcare vor plăti cu viaţa pentru însuşirea lor unică de a produce nepreţuitul şi inimitabilul fir de mătase.

Probabil că de aici provine şi expresia oamenilor care, sătui de minciuni declară satistiţi ca ele nu sunt decât niste gogoşi.

Afacerea lui a mers strună până la desfacerea produsului finit, mătasea brută şi borangicul. Deşi s-a zbătut ca un peşte pe uscat, nu a reuşit să găsească amatori pentru produsele lui. Soarta s-a dovedit a-i fi potrivnică şi asta fără să îl sperie, l-a făcut să îşi pună câteva întrebări.

“Oare scăderea interesului pentru cultura viermilor de mătase, altădată răspândită în Fomânia se datorează scăderii numărului exemplarelor de dud până la o limită critică? Ori fomânilor a început să le placă mai mult îmbrăcămintea confecţionată din materiale sintetice, de plastic, sau nu mai vor decât îmbrăcămintea din import, fie ea şi second-hand?”

Sericicultura, ştiinţa care se ocupă de viaţa şi peregrinările domnului Bombix mori din ţara de origine China, până în îndepărtata de civilizaţie Fomânia - s-a dovedit a fi prima mare decepţie a vieţii lui ca om de afaceri.

Între timp, Tase a renunţat şi la ideea cu melcii aflată pe locul secund în opţiunile lui cu toate că nu existau probleme în desfacerea lor. Exportul în Italia, ca şi în alte ţări vestice funcţiona foarte bine.

L-au speriat însă zvonurile legate de riscul declanşării în crescătorie a unor boli care i-ar fi ucis rapid toţi melcii. Dacă totuşi se implica în afacere, trebuia să apeleze la un veterinar. Asta ar fi complicat mult situaţia cunoscând că nu îşi poate permite angajarea unuia, iar gândul apelării la veterinarul de circumscripţie l-a facut să pufnească în râs. Tot cartierul cunoştea lipsa lui de profesionalism, precum şi faptul că unica sa ambiţie profesională era să se îmbete zilnic pe banii iubitorilor de animale. Tratate de el, animalele domestice îşi dădeau obştescul sfârşit stârnind din partea oamenilor comentarii care de care mai ciudate; că au fost deocheate sau furate la origine şi în consecinţă, blestemate de foştii proprietari; sau în cazul păsărilor, că au fost atinse de moartea găinilor - boala numită mai nou, ştiinţific, în pas cu moda - gripa aviară.

Circula zvonul că această boală a fost inventată pentru că un “fluture lacom” care ajuns ministru, a vrut să se îmbogăţească rapid împreună cu şleahta lui. Folclorul legat de zootehnie l-a făcut reticent pe Tase şi, drept urmare, nici creşterea struţilor, a animalelor cu blană, prăsirea porumbeilor voiajori şi colectatul broaştelor nu l-au mai atras.

Mai era disponibilă o opţiune: înmulţirea papagalilor. Însă reputaţia acestor păsări era compromisă şi se datora politicienilor care repetau cu slugărnicie, papagaliceşte şi la comandă sloganurile răsuflate ale şefilor de partide pentru prostirea alegătorilor.

Căutând succesul cu orice preţ, după nefericita experienţă avută cu viermii de mătase, el s-a gândit să evadeze din domeniul agriculturii şi să îl atace pe cel al industriei alimentare.

Multă vreme a cochetat cu ideea că se pot scoate bani frumoşi din: fabricarea borşului; prăjitul seminţelor de dovleac sau de floarea soarelui; obţinerea uleiurilor comestibile prin presare la rece; producerea de băuturi răcoritoare, siropuri sau sifon; fabricarea pâinii, a pastelor făinoase şi a covrigilor; producerea de muştar şi multe altele.

Să ne amintim numai de epopeea aparatelor pentru prepararea băuturilor răcoritoare la pahar cunoscute sub denumirea tehnică de postmix-uri. Câtă energie şi şmecherie a consumat naţiunea fomână cu aceste aparate. La origine, ele nu au fost gândite pentru o ţară ca Fomânia, unde nu există obişnuinţa corectitudinii şi aşa zişii întreprinzători urmăresc numai îmbogăţirea imediată, fără să se uite în ochii veşnicului păcălit - cel care plăteşte.

 Răspunsul pieţii nu a întârziat să apară. Astăzi, aceste aparate au dispărut practic de pe piaţă. Lăcomia unora le-a compromis ca idee pentru cel puţin o generaţie.

Nici celelalte afaceri, date ca sigure, nu au rezistat şi au sucombat într-un fel sau altul: uleiurile comestibile fabricate la rece nu şi-au găsit o piaţă, iar prăjitul seminţelor a fost aproape monopolizat de o firmă care, prin seriozitate, a reuşit să pună pe fugă producătorii de aşa zisele  “bomboane agricole”.

Covrigi se mai produc şi astăzi, undeva pe la ţară, dar se vând greu şi sunt practic deliciul muştelor care îi folosesc ca aerodromuri de pe care decolează sau aterizează după un periplu prin gunoaiele satului sau prin bălegarul gras pus de gospodari la dospit.

Muştarul a avut aceeaşi soartă ca seminţele prăjite. Singurul supravieţuitor pare a fi borşul care se mai găseşte şi astăzi în pieţe şi în magazine.

Atacarea de către cohortele aşa zişilor întreprinzători a unui sector sensibil cum este  industria alimentară, s-a făcut prin forţarea bunului simţ pentru că marea majoritate a îndrăzneţilor nu îndeplinea nicio condiţie: nu aveau cunoştinţe de specialitate şi de igienă alimentară, nu posedau spaţii şi echipamente corespunzătoare, le lipsea finanţarea. Într-un cuvânt, nu îndeplineau nicio condiţie.

Totuşi ideea acestui hold-up proliferase în acea vreme ca o epidemie şi a devenit o isterie naţională de care a fost cuprinsă toată Fomânia în goana după înavuţire. În intenţia lor, falşii întreprinzători se bazau pe slăbiciunea autorităţilor, slaba educaţie a consumatorilor şi penuria pieţei.

Cu urechea mereu pregătită să asculte murmurul anonim al nemulţumirii consumatorilor, Tase a renunţat la orice implicare în industria alimentară.

După ce rana primului eşec s-a cicatrizat, o altă afacere i-a luat brusc minţile: cultura ciupercilor. A întors pe toate feţele noua perspectivă şi a decis să dea încă o dată credit agriculturii - de unde se vede că fomânii au, în general, vocaţie de ţărani. S-a mai milogit o dată de Frosa şi a primit de la ea cu titlul de împrumut încă 10.000 de euro. Nenorocosul investitor s-a mirat, dar s-a şi bucurat că mama lui poate scoate imediat, la comandă, atâţia bani din locuri tainice numai de ea ştiute.

Firesc, a căutat o explicaţie pentru calitatea ei de a fi o sursa nesecată de bani. Mintea lui iscoditoare, a început să îi furnizeze tot felul de ipoteze. Nu de alta, dar era bine dacă ştia sursa şi pe ce sumă poate conta în cazul în care ar mai fi avut nevoie de o nouă infuzie de capital. Căutând să-şi limpezească gândurile, el a aplicat principiul deducţiilor logice preluate din romanele poliţiste şi filozofa plin de curiozitate. “Oare Frosa păstrează bani ascunşi la saltea pentru zile negre undeva în casă?” Dacă asta era explicaţia, trebuia să ştie dacă s-au terminat sau mai sunt şi alţii. “Dar dacă provin din practicarea clandestină a vechii ei meserii, şi vorba fomânului: dacă nu curge, pica? Sau se împrumuta de undeva, de la cineva? Dacă da, de unde lua banii şi care era limita acestui mod primitiv de creditare?”

Întrebările de mai sus îl frământau, sustrăgându-l preocupărilor pentru afaceri. După o perioadă, şi-a dat seama că nu este bine ce face şi, ruşinat de investigaţia pe care o începuse, cu filozofia omului practic, a pus capăt acestei erezii.

“Până la urmă nu mă interesează de unde are banii, atâta vreme cât mi-i dă fără să mă chinuie cu veşnica întrebare speriată a creditorului zgârcit: când mi-i dai inapoi?”

După procurarea capitalului de lucru, s-a apucat cu entuziasm de cultivarea ciupercilor din speciile Pleurotus şi Champinion. Cu prima recoltă ambalată în lădiţe s-a prezentat la unul din magazinele en-gross cu al cărui patron încheiase un precontract. Făcându-se că uită condiţiile negociate iniţial “investitorul strategic” îi pretindea acum, pentru preluarea mărfii, plata unor servicii şi taxe nemaiauzite de nimeni până atunci: taxă de raft, taxă de etalare, taxă de îndrumare, taxă de publicitate, taxă de promovare, taxă de dezvoltare destinată deschiderii de noi magazine en-gross şi alte taxe îl lăsau practic fără profit şi practic, îl condamanu la faliment.

Statul fomân, ipocrit şi nesimţitor, deşi subordona o măreaţă suprastructură de agenţii cu mii de angajaţi, nu se implica cu nimic în stoparea jafului făcut de companiile străine în detrimentul SRL-urilor naţionale. Căutând cu disperare noi beneficari, după un an de eforturi, optimism şi deziluzii, abia a reuşit să acopere din marfa încasată banii investiţi, fără un câştig semnificativ.

Astfel, economia de piaţă a mai pierdut un susţinător, iar lecţia primită a doua oară l-a transformat dintr-un adept, într-un aprig luptător împotriva ei. Speriat de acest dublu eşec, Tase s-a gândit să apeleze la o consultanţă economică.

Atunci oricine putea să deschidă o firmă fără niciun capital. Asemeni altor activităţi, unele firme de consultanţă au fost înfiinţate la noroc, pe baza principiului P.P.C., care tradus într-o formulare batjocoritoare înseamnă “poate pică ceva”. Dar cum să cunoşti seriozitatea unei firme într-o vreme când ele nu se deosebeau prin nimic una de alta şi mai ales de unde să ştii care din ele este credibilă?

Aşa a început pentru fostul crescător de viermi de mătase şi cultivator de ciuperci o nouă aventură. Ca să se dea mare şi să se mai lumineze, Tase a purtat discuţii prealabile cu prezumtivii specialişti în economie, dispuşi să îl piloteze prin jungla afacerilor.

Schema discuţiilor, numite de el interviuri, după o modă străină pe care nu o înţelegea prea bine, era simplă. După ce îşi prezenta păţaniile, binenţeles exagerând eforturile financiare şi personale făcute de el, le cerea sfaturile celor care se prezentaseră la solicitarea lui.

Interviurile organizate de el nu au depăşit un cadru relativ modest, iar cele mai reprezentative au fost dactilografiate şi reţinute într-un dosar pe care l-a numit “Tase şi economia de piaţă”. Oricine răsfoia dosarul cu pricina se putea documenta asupra desfăşurării lor. În general, ele aveau loc conform schemei următoare.

- Bună ziua. Mă numesc Tase Beştelitu’ şi vreau să înţeleg mai bine lumea afacerilor. Pentru asta, intenţionez să închei un contract de consultanţă pe care vă rog să fiţi sigur că îl voi remunera substanţial; eventual, dacă ne înţelegem, pot acorda şi o cotă de participare la profitul rezultat din afacere. Puteţi să îmi fiţi de folos? Ce credeţi?

- Sunt economistul Vasile Sambra şi am lucrat ca fochist la o centrală termică în regimul de tristă amintire, i-a răspuns primul consultant venit să-şi ofere serviciile. Am fost persecutat politic, deoarece vara mea a fugit din ţară după ce a furat un milion de lei de la întreprinderea unde era casieră.

A făcut o scurtă pauză, timp în care a privit cu atenţie figura interlocutorului său. Ştia că treaba asta cu delapidatul în familie nu prea dă bine, dar a ales calea unei sincerităţii depline sperand că până la urmă clientul, înduioşat, va trece cu vederea incidentul. Întrucât prezumtivul beneficiar al consultanţei nu a avut nicio reacţie, zâmbind neutru, el şi-a continuat prezentarea.

- Nu am profesat, dar cunosc economia din famile; tata şi maman şi-au început cariera ca paznici, serviciu în care au avut timp să studieze şi, drept urmare, au terminat amândoi facultatea de contabilitate la fără frecvenţă.

În acel moment al prezentării, domnul Sambra, economistul, persecutat politic, a clipit şăgalnic şi a continuat să-şi susţină interviul.

- Pentru maman a fost mai greu la început, până şi-a dat seama că se poate descurca şi altfel. Ea nu prea le are pe astea cu capul - forţa şi centrul ei de greutate sunt concentrate în altă parte - mai jos.

Privindu-i rânjetul libidinos, Tase s-a simţit ca pupat de o broască şi s-a scuturat sub impulsul spaimei la apariţia unei vedenii. Interpretând greşit gestul său, fochistul-economist şi-a continuat imperturbabil marşul prin afacerile sexuale ale familiei.

- Dar să ştiţi că ea s-a descurcat cum numai femeile ştiu să o facă şi tata a fost fericit   că ea a reuşit să mulţumească o catedră întreagă printr-un efort solitar depus în paturi străine, în special noaptea. În timp ce ea asigura astfel progresul familiei, el, ca un soţ iubitor şi atent, o acoperea la serviciul lor de paznici de noapte. Aşa şi-au văzut amândoi sacii în căruţă şi au obţinut patalamaua.

Mândru, nevoie mare de reuşita în afaceri a familiei, a precizat imediat aportul firmei lui la viitorul contract de consultanţă economică.

- Credeţi-mă că maman poate să vă fie de folos; ea arată încă fantastic şi poate să vă ajute, să vă deschidă drumuri neaşteptate în societate, să vă găsească clienţi cu punga groasă, dispuşi să cumpere orice fel de marfă aţi putea să produceţi. Dvs. păreti destul de tânăr, nici nu aveţi idee cât de salutar poate fi uneori patul într-o afacere.

Astfel, a devenit evident că aşa zisul economist era de fapt un codoş ordinar care negocia farmecele în declin ale unei femei care, întâmplător, era şi mama lui.

- Bine, înţeleg, dar puteţi totuşi să îmi daţi mai multe lămuriri? Să înţeleg că din partea dvs, “maman” cum îi spuneţi, va fi cea care mă va îndruma?

- Da, desigur, ea este cea mai potrivită. Într-o societate săracă ca a noastră, farmecul feminin este singurul care poate suplini lipsa de capital.

Trezit busc din reverie Tase şi-a dat seama că tipul nu glumeşte deloc. Mai ştia el o doamnă  din familia lui care făcuse destul bănet folosindu-şi pentru asta nu capul, ci altceva din dotarea ei anatomică. Numai că Frosa - căci depre ea este vorba - era cinstită şi spunea deschis oricui că ea practica meseria de curvă, pe când domnul din faţa lui o prezenta pe contemporana ei cu  aproximativ acelaşi comportament drept “economistă”. Probabil că şi era judecând după câţi bani tocase din pungile altora.

Atingând astfel o coardă sensibilă, domnul din faţa lui i-a produs suficientă greaţă ca să simtă nevoia să îl concedieze scurt.

- Am înţeles, vă mulţumesc pentru interviu. O să vă contactez în situaţia în care voi avea nevoie de serviciile combinate ale dvs. şi ale distinsei dvs. colaboratoare.

Altădată a dat peste un economist de bună credinţă, dar un sceptic care l-a povăţuit că este de preferat să ţină banii în bancă decât să se aventureaze în lumea afacerilor.

- Credeţi-mă, domnule, tot ce se întâmplă acum în Fomânia pute. A te aventura în afaceri acum nu este numai o greşeală, e chiar o dovadă de prostie. Sunt foarte convins de cele spuse. Pentru sfaturile mele de acum nu o să vă cer nici măcar un ban, cel mult o bere.

 Tase nu a părut că înţelege aluzia cu berea şi nici nu s-a mişcat. Visându-se deja în faţa halbei, după ce a înghiţit în sec, adevăratul economist a continuat să-i capteze atenţia.

- Dacă totuşi insistaţi să vă pierdeţi banii, atunci voi fi lângă dvs. şi voi căuta să vă limitez cât pot de mult paguba. Pentru că tot vă arătaţi hotărât să pierdeţi, voi participa şi eu la dezastrul dvs. financiar cu cca 5% din echivalentul sumei totale de care aţi decis să scăpaţi.

 Cu această contribuţie, el şi-a comunicat de fapt tariful pentru aportul lui, lucru care a fost reţinut de Tase fără comentarii. Compensaţiile financiare fiind ca şi negociate, economistul cu privirea cruntă a unui stentor care anunţă o condamnare dură, se pregătea pentru încheierea primei părţi a consultanţei.

- Vă avertizez că minunea asta neînţeleasă de cei mulţi, numită pompos economie de piaţă, aşa cum funcţionează ea aici, are o multitudine de hibe pe care trecerea timpului, în loc să le estompeze, le-a acutizat. Toate acestea fac din Fomânia o  ţară a tuturor posibilităţilor. Pentru ca generaţiile ce vor urma să înţeleagă corect noţiunea de “ţară a tuturor posibilităţilor”, vreau să fac o precizare care cred că va arunca o adevărată lumină asupra acestei caracterizări.

Sorbind din berea imaginară, şi-a încreţit colţurile ochilor şi, privind undeva în zare  de parcă încerca să-şi amintească întâmplări vagi din trecut, a continuat mai mult pentru el:

- Da, este adevărat că Fomânia era ţara tuturor posibilităţilor, dar nu ca America - locul unde s-a inventat acest slogan - ci privită în oglindă care, precum se ştie, dă o imagine inversată.

Aşa s-a terminat interviul cu acest domn, economist adevărat, dar care avea şi el o hibă vizibilă în tot ce făcea şi în felul în care vorbea: hiba lui era descurajarea şi  neîncrederea evidentă în viitorul Fomâniei.

După ce s-au despărţit, Tase, păţitul, înghiţind la rândul său în sec, şi-a dat seama că cel cu care tocmai discutase avea dreptate. În faţa situaţiei dramatice în care se găsea, nu îi mai rămânea decât să se uite în sus la cerul plumburiu de la care nu mai aştepta nimic şi să-şi spună ca o concluzie la păţaniile lui cu ciupercile.

“Concurenţă loială pe dracu, asta este hoţie la drumul mare. Marii rechini ai comerţului caută în permanenţă găselniţe prin care să îi aducă pe furnizorii locali la sapă de lemn. Acest tip ciudat de economie, departe de a fi un panaceu universal, s-a dovedit a fi pentru Fomânia - ciudata ţară a lui Dracula - un moft scump plătit de cei naivi, veniţi prea târziu la ospăţul liberei iniţiative”.

Multe nedumeriri ale populaţiei îşi găsiseră între timp explicaţia, mai ales de cei care plătiseră un dureros tribut entuziasmului lor de investitori nepregătiţi pentru o încăierare ce semăna mai mult cu lupta pentru a prinde un loc în barca de salvare a unui transatlantic care tocmai se scufunda.

Fragmente din discuţia cu economistul sceptic îi revenau mereu în minte. Şi-a amintit o altă idee strecurată printre altele de acel teribil om care ştia totul, dar nu putea să facă nimic. În acele momente el, arăta îngrijorat şi speriat, ca un mare savant care, în urma studiilor făcute, descoperise că o bacterie sau virus va îmbolnăvi omenirea şi aceasta, incapabilă să se apere, va dispare. Era legat de mâini şi de picioare, fiind poziţionat în afara jocului de putere, silit să asiste neputincios la acest Gotterdammerung.

- În Fomânia, mai spunea el, a fost făcut totul pentru distrugerea celor care au crezut în o economie de piaţă sănătoasă, bazată pe producţia internă. Cei care s-au succedat la putere au urmărit respectarea unui testament politic nescris; nu cumva din greşeală să apară pe piaţă articole fabricate în ţară, care să determine un curent de opinie în favoarea lor.  Politica lor economică s-a mărginit numai la încurajrea importurilor. De ce au făcut-o?, s-a întrebat economistul. Foarte simplu, a răspuns tot el. Familiile lor şi cercul de apropiaţi au confiscat firmele a căror principală activitate era comerţul exterior şi în special importurile, transformând astfel  interesul naţional în interes de familie sau de grup.

După ce a renunţat şi la cultura ciupercilor, iar efectul sperieturii inoculată de economistul învins de viaţă s-a diminuat, Tase a început să se gândească la altceva. Deşi totul îi era limpede ca lumina zilei, el a recidivat în ideea de a încerca măcar pe termen scurt să fie loial statului fomân şi sistemului său fiscal. Asta pentru că el urmărea un singur scop: să dea tunuri şi pentru asta nu voia să-şi pună prea devreme fiscul în cap.

Consecvent strategiei de mai sus, el a făcut şi alte încercări de intrare în afaceri pe care le considera corecte. Astfel, a înfiinţat o spălătorie auto, a inaugurat o formă curajoasă de comerţ cu amănuntul folosind un sistem mixt: tarabă volantă şi chioşcuri fixe, combinat cu diferite intermedieri de vânzare bunuri, distribuţie la uşă conform teoriei - door to door - şi multe altele.

Toate încercările i-au adus numai câştiguri mici, de subzistenţă inacceptabile pentru el, poftitor la îmbogăţire rapidă. Deşi a ajuns să cunoască din plin sumbrele realităţi ale  contextului politico-economic care guverna Fomânia, nu s-a lăsat. La fel ca şi alţi conaţionali, nu a rămas pasiv, dus de val fără să reacţioneze. A bătut la multe porţi, a explicat, a cerut dreptate şi condiţii egale pentru investitorii locali în competiţie cu cei străini, a făcut memorii pe care le-a înaintat până la preşedintele ţării. Totul a fost în zadar.

A fost trimis fără menajamente la plimbare recomandându-i-se, probabil ca să scape de el, să contacteze un anumit demnitar care în primă fază nu a putut fi niciodată găsit, iar în a doua nu mai avea niciun sens; respectivul domn a căzut în lupta dintre găşti şi a fost implicat într-o afacere urâtă cu euro, pălincă şi caltaboşi.

În cele din urmă un domn-tovarăş a oferit, aproape involuntar, o explicaţie pentru ce se întâmpla atunci în Fomânia. Într-o primă fază, acesta reuşise să păcălească naţiunea susţinând că va milita pentru triumful competenţei şi va elimina nepotismul în promovarea valorilor. Cu toate că asupra lui pluteau norii grei şi negri ai apartenţei la fosta putere comunistă, el a ajuns în fruntea ţării datorită lipsei de maturitate a unui electorat care l-a crezut şi l-a votat. Din nou la putere, a lăsat ca lucrurile să se desfăşoare în voia lor, astfel că în scurt timp ţara a încăput pe mâna şmecherilor. Trimiterile lui, şi mai târziu ale altora, la normalitate s-au demonetizat devenind gogoşi umplute cu un aer puturos, servite periodic populaţiei pe post de grijă a statului pentru creşterea bunăstării ei.

Sintetic vorbind, din lipsa de fermitate şi bâlbâielile acestui “mare” conducător, Tase a înţeles că lucrurile stăteau cam aşa: Fomânia, o ţară puternic infestată de virusul comunismului, s-a trezit după explozia mămăligii cu o naţiune formată din oameni săraci.

“Cum să faci capitalism fără capital?”, s-au întrebat cu viclenie şefii cocoţaţi la putere imediat după amintita explozie. Profitând de această diversiune, conducătorii de atunci cu care naţiunea s-a procopsit pe veci, au închis ochii, s-au uitat în altă parte şi practic s-a dat dezlegare la furat. Drept urmare, bunurile unui întreg popor au fost însuşite rapid şi cu lăcomie de lăcustele asociate puterii prin tot felul de tertipuri, pornind de la o aparentă legalitate până la falsuri grosolane şi furturi pe faţă.

(va urma)