Capitolul I

Capitolul I

  

Tase Beştelitu’ şi ascendenţa sa incertă. Scurt comentariu despre un personaj episodic, care, cel puţin oficial, putea să-i fie tată. Cititorul face cunoştinţă cu modul nefericit în care belelele cele mari ale Occidentului putred, dar frumos mirositor, pătrund în ţărişoara numită Fomânia, naivă, proastă şi credulă şi cum un părinte care nu este tatăl biologic al eroului principal, pendulează între o inconsecventă iubire de familie şi desfrâu.

Înainte să moară de SIDA, capul familiei, soţul iubit şi destrăbălat al doamnei Beştelitu’, a fost un lăutar strălucit, bine recompensat de obşte pentru prestaţiile lui. Cu ţambalul şi vocea lui insinuantă, era prezent la toate petrecerile din cartier ca interpretul ideal al cântecelor deşucheate ce făceau deliciul auditoriu local, intrat în stare delirantă.

După ce democraţia a învins definitiv, cel puţin aşa se spunea la radio - asta se întâmpla pe la începutul anilor 90 - lumea s-a puturoşit atât de mult, încât mulţi şi-au spus că au suferit destul sub comunişti şi au crezut că a sosit timpul să trăiască fără să facă nimic.

Unul dintre aceştia era şi domnul Beştelitu’, un flăcău înalt, frumos şi viguros care, spre ghinionul lui, a crezut în viaţa fără muncă mai mult decât se cuvenea. La fel ca greierul din fabulă, cânta toată vara, bea şi se îmbăta zilnic, iar în timpul rămas liber, turna copii pe unde apuca. În felul ăsta a umplut cartierul de plozi, dar nu a dat numele lui niciunuia din ei.

Când s-a plicisit de băutură, a trecut la ceva mai nou, mai tentant, la droguri. Noul viciu i s-a părut mai modern şi mai elevat. Cu toate că reuşea să câştige bine din cântatul cu ţambalul, banii câştigaţi nu erau niciodată destui pentru familie şi pentru proaspătul lui viciu.

Speriat de perspectiva de a nu-şi putea plăti noua sa jucărie, ca să îşi diversifice posibilităţile de câştig, a început să frecventeze cazinourile, unde îşi asuma riscuri enorme, jucând pe mize prea mari, mult prea mari pentru posibilităţile lui. În permanenţă pierdea şi se îndatora, dar era mereu încrezător în şansa sa.

De la o vreme a început să caute pe cineva proverbial care să îi acopere pierderile până la spargerea teribilului său ghinion. L-a găsit, într-o zi oarecare, pe domnul Sternovich, un domn între două vârste, mai mult în a doua, un evreu olandez care s-a arătat dispus să îl ia pe tânărul şi frumosul flăcău fomân sub aripa lui protectoare şi perversă de bogătaş occidental.

Acest domn, olandezul Sternovich, era un bărbat cu faţa rotundă, ţepoasă, roşie şi ochii mici, iscoditori de culoare albastră-verzuie nedefinită, tulbure. O frunte lată, bine dezgolită în partea superioară de un păr roşu tăiat foarte scurt care nu lăsa niciun dubiu în legătură ce intenţia lui de a se  transfera grăbit în altă parte, îi întregea figura. Statura lui era sub media nordică părând mai degrabă mic. Impresia era întărită şi de afişarea la vedere a unui format ciudat de burtă de parcă sub piele ascundea o minge medicinală.

Fericit de norocul care a dat peste el, domnul Beştelitu’, deşi ocupat cu tot felul de prostii care îl ţinuseră departe de familie în ultimele două săptămâni, a acceptat propunerea olandezo-evreiască de a lua “lunch-ul” împreună cu proaspătul său binefăcător în camera acestuia de la hotelul Lido.

Odată cu introducerea în conversaţia lor a cuvântului “lunch”, se cuvine să facem un scurt cometariu.

“Pe vremea aceea, toată lumea începuse să se şmecherească din ce în ce mai mult şi asta se vedea limpede din modul în care se vorbea. Când nu te aşteptai, auzeai cuvinte străine, de preferinţă englezeşti, introduse cu forcepsul  în vorbirea curentă, chiar şi la ţară.

Nu mai mira pe nimeni dacă la un gard două vecine gureşe schimbau expresii care altădată i-ar fi scandalizat într-o asemenea măsură pe bunicii lor încât aceştia, convinşi că a intrat Nechipercea în ele, pentru readucerea lor în lumea creştină, le-ar fi trimis urgent la mânăstire să se călugărească.

- Ţaţo, cum te-ai descurcat astăzi cu “jobul” tău la păscut cu vaca? Ai găsit iarbă bună? A fost O.K.? Ce faci în “week-end”, ai vreun “target” special, că eu după “dinner” mă îmbrac “trendy” şi plec la discotecă.

Răspunsul vecinei, apelată de prim-vorbitoarea noastră sub pseudonimul de “ţaţo”, nu a întârziat:

- Hy vecino, vaca s-a umflat de iarbă crudă, dar mie mi-a fost O.K. pentru că am ascultat pe “celular” melodia preferată, cântată de “singer-ul” ăla de m-a făcut “fana” lui; a fost “cool”. Cred că am să vin şi eu la discotecă, dar mai “later” Să ştii că mă îmbrac “sexy”. Întârziatul meu este “because” am “meeting” cu Vasile.

La o primă vedere, felul acesta de a vorbi pare mai mult o preţiozitate lingvistică. În realitate, este vorba de o practică ce poate fi constatată la tot pasul în Fomânia, chiar şi astăzi, în zilele noastre. Apariţia fenomenului nu înseamnă nicidecum creşterea nivelului cultural al naţiei.

Dimpotrivă, sistemul de a amesteca în fraze neaoşe fomâneşti cuvinte străine s-a născut în lumea nefericită a semianalfabeţilor neşcoliţi, sau superficial şcoliţi, care vor să se dea mari.

Unii dintre cei pe care îi mănâncă limba să vorbească aproximativ aşa poate că au şi diplome, iar dacă au şi acestea au fost luate înainte de 1989, trăsnesc a miros de brânză, vin, peşte sau carne. Cele mai recente, de după 1990, au mirosul diferit. Ele duhnesc a bancnote năduşite, trecute din mână în mână, în eternul carusel al şpăgilor.

Obiceiul de a folosi cuvinte străine atunci când limba locală are echivalenţe clare îl au şi cei atât de săraci cu duhul, încât simplu fapt că uneori trebuie să se iscălească, devine pentru ei o problemă naţională. Lor, vederea unei coli de hârtie albă, le induce aceeaşi spaimă de necunoscut ca şi osânditului care aşteaptă cu groază clipa în care va trebui să probeze patul lui Procust.

Toţi aceştia visează să evadeze din condiţia lor umilă, dar nu ştiu cum să o facă. Una din căi li se pare a fi utilizarea unui limbaj împănat cu cuvinte străine, fără ca ele să fie neologisme, un fel de melanj de cuvinte, un eterogenism cultural care are rezonanţa strigătului de neputinţă al unui popor care şi-a pierdut busola.

După o masă copioasă, stropită din belşug cu băuturi tari şi scumpe, se părea că domnului Sternovich i s-a făcut somn şi ca urmare s-a întins în pat. Rămas singur la masă, lacom, tânărul Beştelitu’ a continuat festinul de unul singur. A tot mâncat şi a stropit mâncarea cu băuturi fine îmbuteliate în sticle, având forme ciudate şi etichete pe care nu putea nici să le citescă, până când l-a ajuns şi pe el oboseala. Când a simţit că nu mai poate, după ce şi-a făcut plinul şi a ajuns la starea lui normală de beţie, s-a culcat langă domnul Sternovich.

Mulţumită generozităţii hibridului uman cu gene olandezo-israeliene, domnul Beştelitu’ a reuşit să atingă forma lui obişnuită: o senzaţie de mulţumire primitivă, somatică, un cunoscut amestec între starea de euforie şi melancolie proprii dumnealui.

Fericit - nevoie mare - a început să plutească în lumea lui. Deodată, fără avertizare, el a simţit cum mâna fierbinte a domnului Stenovich îl pipăie insistent şi autoritar pe fund. A tresărit, dar şi-a zis că i s-a părut sau poate că domnul cel binevoitor l-a atins din greşeală. Nu a trebuit să aştepte prea mult pentru a afla adevărul despre ce se întâmpla. De fapt, nu era nicio greşeală. Domnul cu dublă cetăţenie era un homosexual înrăit şi pusese ochii pe bietul Beştelitu’ de câteva zile.

Ca să nu îşi piardă timpul, gazda de ocazie s-a hotărât să dea cărţile pe faţă şi a atacat frontal.

- Tomnu meu, a început el să vorbească stricat cu un teribil accent străin, imposibil de atribuit unei zone culturale anume.

Amesteca fără discernământ cuvinte preluate din mai multe limbi într-un soi de internaţionalism cel puţin ciudat, dacă nu hazliu.

- Io, a continuat inovatorul lingvistic, şi tumneata sunt person de business and onor. In mondial niente gratis, nothing. Tot aveamo un preţe, inclusive amor. Tumneata, este cefa ţe la mine place. Un body zanatos fresch and tinăr. Io nevoi de el la mine, duce vigor la mine, dau power; ast cuvânt cret că la voi se cheama puteri.

Fără a-i păsa dacă interlocutorul său înţelege ceva din acest esperanto inventat de el ad-hoc, mărunţelul pofticios la graţiile domnului Beştelitu’ a continuat cu nonşalanţă să-l bombardeze cu păsăreasca lui.

- La mine nu placi femie, nu cret ca sunt prea curat la ele. Every luna las afori, como se dice, cret ca si chiama sange. Ast nu placi la mine. Io cu femei slăbeşte puteri. Parbat e different. El intorci puteri napoi. Cret ca ai ţeles.

Din păcate pentru el, Beştelitu’, în ciuda cuvintelor ciudate preluate de domnul Sternovich din vocabularul altor limbi pe care le cunoştea superficial, înţelegea acum foarte bine în ce s-a băgat, dar cum să dea înapoi?

“Şi dacă s-ar întâmpla numai o dată, treacă-meargă”, raţiona el în timp ce instinctul de conservare îi trimitea îndemnuri disperate să fugă. “Dar dacă omul se ţine scai de mine şi vrea să-mi fie amant permanent?”, gândi Beştelitu’ pentru sine. “Ce o să-i spun atunci Frosei, dar ălora mici?”

Terminându-şi meditaţia interioară, ţambalagiul s-a întors către viciosul său amfitrion şi i-a răspuns:

- Da, domnu’, am înţeles. Nu am mai făcut aşa ceva cu un bărbat, în viaţa mea. Mie îmi plac femeile, au ceva în ele care mă înnebuneşte, nici nu pot să descriu cât de tulburat mă simt în faţa lor şi mă apucă tremuratul când anticipez că o aventură este pe cale să se producă.

Ca dovadă că aşa şi era, domnul Sternovich, dacă privea atent, ar fi putut observa cum o deformare specifică unei stări anume devine tot mai vizibilă în partea din faţă a pantalonilor lui Beştelitu’.

Luat de val, posesorul dosului care urma să fie consultat minuţios de cetăţeanul cu un stagiu mai mare în capitalism decât toţi fomânii, continua să spună “vorbe” care treceau pe lângă străin fără să îşi atingă ţinta. Era chiar draguţă mica lor discuţie: ca un dialog al surzilor.

Dar nu din cauza accentului sau al cuvintelor stâlcite de specimenul grăbit
să inaugureze o fărădelege pe teritoriul Fomâniei părea că cei doi nu se înţelegeau prea bine. Dacă asta ar fi fost situaţia, se puteau găsi soluţii pentru ieşirea din impas. Puteau folosi mâinile, ochii, gestica, mimica, desenatul pe un colţ de hârtie, orice altceva şi tot ajungeau la o minimă înţelegere. Cauza principală a neînţelegerii lor era contribuţia şi poziţia lor diferită în afacere. Pe scurt: ce anume pune fiecare la bătaie.

Din acest punct de vedere, Beştelitu’ se considera nedreptăţit, mai ales că pentru rezolvarea poftelor trupeşti ale domnului Sternovich natura nu îl înzestrase cu ceva foarte potrivit, cum au femeile în dotarea lor. De aceea, cu ochii închişi şi obidă în glas, a continuat să vorbească despre femei cu speranţa că va trezi în companionul său, pornirile către heterosexualismul clasic specific individului cu instincte  normale.  

Mai mult, în dorinţa lui de a împăca şi capra şi varza, lăutarul nostru prins la ananghie, ar fi vrut să apeleze în compensaţie la serviciile bunei sale soţii, rugând-o, ca pentru liniştea familiei, să rezolve ea acest caz. Era sigur că ea îi va acorda tot concursul, era chiar convins că, dacă va fi cazul, Frosa va face şi ore suplimentare pentru mulţumirea clientelei şi readucerea păcii în sânul familiei.

Urmărind dezvoltarea acestei strategii şi folosind o anumită viclenie, domnul Beştelitu’ a continuat să îl îmbălsămeze pe cetăţeanul burtos, roşcat şi încăpăţânat în care îşi pusese speranţa că îl va ajuta financiar.

- Când le văd, mă şi gândesc acolo, nu am altă idee în cap decât cum să îmi dau cât mai repede pantalonii jos. Chiar nu înţeleg cum se poate ca o sculă, oricât ar fi ea de bine întreţinută sau pofticioasă, să se ridice în faţa unui fund păros ca al meu.

- Tomnu meu, este forb de altaceva, ce tumneata nu poti sa ţelegi. Nu este tat de judecat, nobody no conosco why aşa estem. Sicur e cefa, nu normal. Este mult bene dice, just homosexual end finish. Io este asa cefa, homosexual.

- Bine, înţeleg, dar de fapt nu înţeleg nimic, se miorlăi Beştelitu’, dar spune-mi măcar, dacă acum, să zicem că sunt de acord, ne oprim aici? Am nevastă tânără, am copii, ce mă fac dacă ei află ceva?

- No tomnule, ce forb e ast, difficulty est casesc parbat pentru asta end vrei stay molto tempo con lui. Mio offer pentru ast cefa permanet plati con 5.000 euro montly plus speze. Io platit debts casino tu facut until today, no more even one day. Incepe astazi nu faci joc casino. Claro? Cret că no estem nicio una gagic, nici amant ministru nu caştig cheş asa big.

“Aşa şi este, îşi zise Beştelitu’, suma este frumuşică, din cântat nu câştig într-un an cât îmi dă nenorocitul ăsta pe lună pentru mizeria de serviciu pe care mi-o cere. Nu pot să refuz, îl las să înceapă, după care văd cum e şi poate întrerup sau….. o să văd cum fac”, a continuat el în aceeaşi logică.

Odată hotărârea luată, îngrozit de ce urma să i se întâmple, şi-a dat pantaloni şi chiloţii jos, s-a întins în poziţia cerută şi i-a oferit cu generozitate dosul domnului Sternovich, aşteptând resemnat urmările. Spaima lui era asemănătoare cu a pacientului căruia urmează să i se facă o injecţie dureroasă sau o încizie cu bisturiul, fără anestezie, într-o zonă sensibilă, acolo unde, de regulă, nu pătrunde soarele.

În timp ce domnul Sternovich, arătând o vigoare neobişnuită pentru un om de vârsta şi statura sa, galopa pe spatele lui şi îi frământa dosul emiţând icnete de satisfacţie şi gâfâituri de plăcere, celălalt partener, al cărui fund era maltratat, îşi muşca mâna să nu ţipe, sperând, în nefericirea lui, că poate are noroc, moşul nu ţine mult şi termină repede.

Speranţa lui s-a dovedit deşartă, olandezul cu genele amestecate era antrenat şi experimentat, bine pus la punct cu toate vechile tehnici chinezeşti şi îşi controla foarte bine emoţiile. Sfârşitul lor s-a dovedit a fi mult prea îndepărtat, după opinia victimei.

După această întâmplare neobişnuită prin partea locului, familia Beştelitu’ a avut parte o bună perioadă de timp de o viaţă îmbelşugată. Dar, cum se întâmplă în viaţă, totul are un sfârşit. La un an şi jumîtate după primul experiment făcut pe post de femeie, lăutarul nostru şi-a dat obştescul sfârşit fiind diagnosticat cu temuta boala SIDA, aflată în ultimul stadiu de evoluţie.

Aici şi aşa se termină aventura unuia dintre primii voluntari fomâni, victimă a unei noi forme de ruletă rusească - sexul anal - sfârşit prin o moarte lipsită de glorie, cauzată de boala secolului, temuta SIDA.

Morala, dacă se poate folosi acest cuvânt în contextul de mai sus, este că, cel puţin apparent, domnul Beştelitu’, oferindu-şi fundul, a făcut un gest filantropic, chiar măreţ, sacrificându-şi viaţa pentru bunăstarea soţiei - pe care oricum o înşela de câte ori avea prilejul, dar, spre lauda lui, fiind un heterosexual înrăit, o făcea întotdeauna numai cu femei.

Cât despre activitatea ulterioară în Fomânia a odiosului domn Sternovich, autorul acestei oribile crime, nimic nu a răsuflat şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el mai târziu; s-a pierdut în istorie şi nu a lăsat niciun un semn în urma lui - măcar în arhive.

Trecerea lui prin viaţa familei Beştelitu’ a dat naştere unei serii de întrebări în legătură cu el: olandezo-israelianul a dispărut? Şi-o fi ales o altă victimă, în alt cartier? A murit şi el ca fervent practicant al sportului său preferat? Sau s-a vindecat de marotă? Oare?

Deşi a trecut un an de la această întâmplare, nu s-a găsit niciun răspuns la aceste întrebări şi totul a revenit la normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut şi nici nu ar fi trăit vreodată pe pământ un domn Beştelitu’, de meserie ţambalagiu.