Capitolul VII

Capitolul VII.

Jaful      

 Tase devine conştient că în lumea afacerilor, fie ele onorabile sau ilegale - la vedere sau pe sub masă - a epuizat toate şansele şi resursele financiare de care dispunea. Jaful îi părea acum ultima soluţie. El se pregăteşte pentru lovituri la casele de schimb valutar, ca să-şi facă mâna, după care îşi va urma programul de jaf armat asupra unei bănci. 

După toate eşecurile suferite pe linie, ce mai avea de experimentat Tase? Răspunsul i s-a oferit singur: jaful.

Spre deosebire de celelalte încercări anterioare făcute pentru obţinerea sursei de finanţare, jaful nu implica, la primele lovituri, investiţii mari. Acest lucru era foarte important, mai cu seamă după aventura cu italienii, terminată dezastruos pentru familia lui. Încercarea de a face afaceri cu ei a dus la dispariţia ultimilor bani din contul dolofan deţinut la început de Frosa. În timp ce ea încă se amăgea că mai dispune în cont de 100.000 euro, Tase ştia că toţi banii se evaporaseră.

Pentru a nu-i altera şi mai profund siguranţa, el căuta să mistifice adevărul despre situaţia ei financiară şi se străduia din răsputeri să o facă să uite complet de banii din bancă. Pentru a-şi ascunde furtişagurile s-a folosit de o elocvenţă mincinoasă oferindu-i explicaţii savante, foarte complicate, dar false despre mecanismele unor depuneri pe termene fixe. Ea,  oricum nu avea ce şi cum să priceapă din explicaţiile lui aberante.

- Banii din bancă, i-a explicat el, trebuiesc priviţi ca o rezervă strategică pentru situaţii speciale, într-un fel ca o asigurare de viaţă. Ei au devenit astfel o sumă intangibilă care nu poate fi luată în considerare ca disponibilă pentru operaţiuni curente.

În final, Tase voia să o lămurească pe Frosa că suma de 100.000 euro este o sumă ipotetică, ca o idee de bani, care există dar nu prea şi deci nu poate fi scoasă acum din bancă şi nici transferată sau lăsată ca moştenire. Era o strategie menită să o îmbrobodească de tot pe Frosa. Ea trebuia să rămână cu impresia că aceşti bani mai sunt în bancă, doar că ei nu mai puteau fi utilizaţi acum şi niciodată.

Fără ca măcar să bănuiască adevăratele dimensiuni ale dezastrului, ea se îmbărbăta şi îşi făcuse deja un plan minimal pentru eventualitatea cea mai nefericită la care ar trebui să facă faţă. Dacă nevoile, fie ele şi temporare ale familei, ar impune o nouă infuzie de capital, Frosa generoasă cum credea că este, era gata oricând să îşi reactiveze meseria de bază fără resentimente şi ar fi sunat imediat adunarea vechilor ei clienţi.

În acelaşi timp era sigură - şi nimeni nu putea să îi schimbe ideea - că prin o reclamă adecvată, agresivă făcută prin postere stradale cu imaginea ei seducătoare, suficient de nudă şi anunţuri în presă de genul “Hai cu mine în paradis! Preţuri promoţionale”,  poate atrage oricând clienţi noi în vederea îmbunătăţirii balanţei de venituri şi cheltuieli a familiei. Era foarte surescitată şi atât de entuziasmată, încât s-a oferit să demareze imediat şi acţiunea “Amor deplin, pentru euro susţin” cu o largă conotaţie internaţională. Ideea îi venise după  ultimele antrenamente făcute cu italienii. Ele i-au întărit convingerea că reprezenta încă o puternică atracţie pentru luptele corp la corp, contra cost duse cu bărbaţii de pe alte meleaguri, doritori de aventuri pasagere.

Tase, care o uşurase de toţi banii şi se simţea vinovat faţă de ea, o încuraja la rândul lui întărindu-i ideea sacrificiului prin o frază care a făcut-o pe Frosa să se infioare de emoţie.

- Draga şi scumpa mea mamă, salvarea noastră stă în fundul tău şi cum ştii tu să îl învârţi să-ţi iasă “opturile” perfect.

Lista întocmită de Tase cu necesarul minim de dotări pentru acţiunea “Jaful” nu cuprindea multe poziţii, iar costurile lor erau rezonabile.

Dar înainte de a trece la achiziţii trebuia să îşi constituie o echipă de patru complici. Asta nu costa bani pentru început, şi-a zis el. Cei patru vor fi plătiţi din rezultatele operaţiunii. Următoarea acţiune era procurarea de arme automate cu gloanţe de război şi de cauciuc, explozibili, grenade fumigene şi de asalt, spray paralizant, diferite unelte; dălţi, ciocane, bormaşină, flex, set de chei pontoarcă, etc, la care se adăugau, uniforme, cagule, căşti, veste antiglonţ, mănuşi, raniţe pentru bani, etc. Îi mai trebuiau două autoturisme puternice, capabile să demareze ca din puşcă şi să lase în urma lor orice tentativă de urmărire. Tase avea un BMW, iar cea de a doua maşină o va găsi într-un fel, când va avea nevoie.

Pentru o parte din acestea, banii care în mod curent se rulau în familia Bursuc, i-ar fi fost de ajuns, mai cu seamă de când coana Frosa şi-a reînceput timid activitatea de bază, iar dacă mai trebuia un supliment, ea dispunea de mijloacele necesare să îl acopere prin intensificarea reprizelor făcute zilnic.

Nu orice jaf intra în vederile lui. Cel din avutul particular, al persoanelor fizice nu îl interesa şi nu pentru că îl considera imoral. Altele erau motivele lui. Jaful din avutul privat al persoanelor fizice comporta riscuri prea mari.

Într-o ţară ca Fomânia, unde dulceaţa averii personale, indiferent de felul în care a fost obţinută este de data recentă, ea este întotdeauna mult mai atent şi bine păzită. Niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Un pont ar ajuta, dar nu prea mult. De aceea, era de preferat un jaf asupra unei societăţi comerciale care în principiu era asigurată; nu are importanţă dacă este de stat sau privată, societate comercială să fie.

Aşa gândea Tase şi nu la voia întâmplării. Se documentase foarte bine culegând informaţii atât de la şutii de cartier, cât şi de la marii spărgători ai neamului şi ai momentului. Concluzia lui cu privire la obiectul atacului era mai limpede decât codul penal. Niciodată nu va ataca o casă particulară, ci numai instituţii sau firme de stat sau private. Acolo unde pentru pază sunt folosite firme sau persoane din afara familiei, sunt tot atâtea puncte nevralgice ale sistemului de apărare câţi angajaţi participă la sistemul de pază.

Alegerea complicilor era o problemă. De aceea, atenţia pentru selectarea lor trebuia să fie maximă. Şi nu numai de atenţie trebuia să dea el dovadă, dar şi de înţelepciune pentru a găsi partenerii cei mai buni. Într-o asemenea aventură periculoasă în care el depindea de ei aşa cum şi ei depindeau de el, echipa trebuia să funcţioneze fără greş, ca un mecanism perfect în care membrii ei nu numai că urmează un plan bine pus la punct, dar se şi simt cum gândesc şi cum acţionează. Pentru a ajunge la această performanţă, nu sunt suficiente numai antrenamentele în comun şi cunoaşterea în amănunţime a planului de atac. Era nevoie şi de o anumită compatibilitate naturală între membrii bandei.

Oricând, în Fomânia puteai găsi tineri fără minte, cu probleme financiare în derivă, dispuşi în inconştienţa lor, să îşi asume orice risc dacă cineva se oferea să gândească pentru ei şi îi asocia la o potlogărie mică sau la un jaf de proporţii.

Capitalismul a învins şi aici. Dar nu numai capitalismul bun, stimulatorul liberei iniţiative, ci şi capitalismul murdar, puturos, demolator al tinereţii, cu scursorile sale - drogurile.

În mai putin de 10 ani, Fomânia a devenit din o ţară lipsită practic de consumatori, o ţară în care tinerii se sinucid şi comit acte de o violenţă extremă, ca urmare a curbei accelerate a consumului de droguri. Nimic în minţile întunecate ale consumatorilor de droguri aflaţi în momentele de sevraj - aceste teribile crize care le domină viaţa mizerabilă trăită în întunecimile gangurilor insalubre şi în canalele în care se scurg dejecţiile oraşelor - nu se compară cu spaima şi disperarea lipsei dozei zilnice de drog.

Procurarea banilor necesari pentru a-şi asigura o raţie de drog, măcar pentru o zi, îi impinge la gesturi criminale pe drumul lor fatal, fără întoarcere pe care aleargă nebuneşte în cursa lor către moarte. Lipsa banilor, ca reflex al consumului de droguri, secătuieşte veniturile familiilor din care provin victimele consumului de stupefiante. Uneori familiile nevoiaşe, care s-au pricopsit cu un consumator de droguri în casă şi au mai mulţi copii, pentru salvarea celor încă neatinşi de patima morţii albe, îi alungă de acasă pe drogaţi. Aceştia au devenit masa de manevră pentru toate hoţiile mărunte. Ei sunt cei care zilnic, peste tot, controlează portofelele cetăţenilor şi le fură telefoanele mobile. Nimeni nu îi consideră însă capabili de disciplină şi precizia cerută de loviturile cu miză mare.

Nici Tase nu avea încredere în ei. Pentru ce vroia el îi trebuiau tineri sănătoşi, cu disciplină şi reflexe, care să nu transforme câteva lovituri îndrăzneţe în ocupaţie pe viaţă.

Acesta a fost planul lui dintotdeauna. Să îşi asigure suma necesară intrării în teribilul joc al şpăgii, după care adio furturi de orice fel sau jafuri cu violenţă - toate vor fi lăsate în sarcina poliţiei mărunte. Trăiască jaful acoperit, niciodată condamnat de justiţie, jaful oficial cu acte în regulă! Pentru a ajunge la obţinerea dreptului de liberă practică al acestui tip de jaf, el a apreciat că merită să îşi asume orice risc.

Cei aleşi de el pentru a-şi forma echipa de spărgători, erau cunoscuţi din cartier, patru tineri pe care putea conta. Erau foşti colegi de şcoală, trecuţi prin liceu, cunoscători de limbi străine, dar care nu reuşiseră să obţină un post decent pentru că, asemenea multora din generaţia lor, nu au putut oferi la angajare şpaga cerută. Din nefericire pentru ei, toţi aceşti tineri trăiau mai mult din expediente.

Prima lovitură cu echipa nou formată a dat-o la o casă de schimb valutar. Totul a fost pregătit cu minuţiozitate, după un plan care părea perfect. Pentru început a ales o casă de schimb valutar de pe strada Sondelor, cu mulţi clienţi pentru ca suma ce urma să constituie prada, să fie cât mai mare.

Trei săptămâni a studiat Tase obiceiurile casei. Cunoştea orele la care banii din tranzacţii erau trimişi la caseria centrală sau la bancă. Pentru derută, ora aleasă de administratorul casei de schimb valutar diferea de la zi la zi în cursul unei săptămâni, dar era reluată exact săptămâna următoare in ziua respectivă. După ce adunase toate informaţiile de care avea nevoie, Tase a chibzuit îndelung şi a ales ca dată de atac, ziua de miercuri ora 13:00.

Evenimentele s-au petrecut conform planului. Doi complici dotaţi cu staţii miniturizate de emisie - recepţie patrulau pe stradă în ambele sensuri pentru a semnaliza eventuala apariţie a unor poliţişti sau jandarmi. Al treilea, dotat identic, fila totul de la un punct fix, situat la înălţimea unei reclame luminoase pe care se prefăcea că o repară. Al patrulea a pândit momentul în care înăuntru nu era niciun client, a intrat şi a plasat discret în coşul de gunoi aflat lângă pupitru o doză deschisă conţinând un gaz paralizant cu acţionare rapidă şi pretextând că a uitat banii la maşină a ieşit imediat, întorcând cu iuţeală cartonaşul din pozita “open” pe poziţia “closed”.

Gazul emanat şi-a făcut efectul imediat. Casierul şi paznicul au căzut într-o stare de leşin pentru o perioadă de cca. 60 de minute. Potenţialii clienţi, care vedeau agăţat pe uşă cartonaşul pe care era scris “closed”, crezând că este pauza de masă plecau să îşi rezolve problemele la o altă casă de schimb. Tase a mai aşteptat 20 minute, pentru a nu se trezi cu poliţia sau agenţii de pază în eventualitatea în care ar fi existat un sistem de alertă şi operatorul sau paznicul ar mai fi avut timp pentru a alarma organele de protecţie şi pază. După acest interval a intrat în sediul casei de schimb chiar el, şeful bandei. A închis uşa cu yala, şi-a pus masca de gaze şi a operat în linişte. Operaţiunea a fost un succes, dar în casă nu erau decât 4.000 de euro şi 14.000 lei, sume prea mici pentru planurile lui. El a calculat că pentru a atinge nivelul planificat plus partea complicilor ar fi trebuit să organizeze cca. 70 de asemenea atacuri, ceea ce i se părea a fi prea mult şi prea riscant.

La un număr aşa de mare de lovituri, oricând puteau să fie prinşi ca urmare a jocului întâmplării sau a unor greşeli făcute de echipa de hoţi. Mai mult, între timp tehnica lui de atac putea fi descoperită şi apoi dejucată, ceea ce mărea riscul de a fi surprinşi în flagrant.

Oricum, înainte de a decide ce urma să facă, a mai încercat la câteva locaţii sistemul brevetat de el, care a funcţionat fără greş în toate cazurile. Din trei lovituri a colectat 18.000 euro, fapt ce i-a întărit presupunerea că potenţialul caselor de schimb valutar era limitat.

Din această sumă a cumpărat la negru tot echipamentul trebuincios pentru etapa a doua conform listei intocmite pentru atacul băncii, iar banii rămaşi după achiziţionarea materialelor i-a împărţit ca avans celor patru complici.

Pentru Tase, din ce în ce mai nerăbdător, era clar că a sosit timpul pentru lovitura vieţii lui - atacul unei bănci şi furtul unei sume mari de bani. După părerea lui, într-un seif de bancă trebuiau să se găsească sume de ordinul zecilor de milioane de euro.

Nu îşi făcea nicio problemă cu privire la repercusiunile pe care jaful lui îl putea avea asupra băncii pentru că ştia că toate sunt asigurate şi oricât de mare ar fi fost paguba, banca nu s-ar fi clătinat pe piaţa financiară, iar depunătorii nu ar fi avut nicio consecinţă.

Dacă Tase ar fi avut reticenţe legate de moralitatea atacului asupra băncii, ele s-ar fi stins ca urmare a raţionamentului de mai sus. Singura problemă de care trebuia să se ferească ca dracul de tămâie, era evitarea oricărei posibilităţi ca el sau unul din complicii lui să lase urme la locul furtului sau - Doamne fereşte! - să fie prinşi.

Două săptămâni a studiat o listă întreagă de bănci pentru alegerea celei care îi va fi victimă. S-a oprit, în cele din urmă, asupra unei bănci centrale care, în opinia lui de prezumptiv spărgător, prezenta o serie de vulnerabilităţi care îl avantajau faţă de alte locaţii.

Banca aleasă era o clădire masivă, impunătoare construită în anii ‘40, fără economie de materiale. La o analiză atentă, Tase i-a descoperit punctele slabe: banca avea subsol şi era prevăzută din construcţie cu trei intrări, din care două erau blocate din interior. Analiza modului de blocare al celor două uşi l-a dus la concluzia că putea utiliza la plecare oricare dintre ele. Ghişeele băncii se aflau la parter şi mezanin. La etajele superioare, în număr de cinci, erau birourile băncii. Seiful, ţinta principală lui Tase, era situat la subsol.

Banca mai prezenta un avantaj pentru hoţi şi anume; se afla pe colţ şi oferea în cazul în care trebuiau să scape prin fugă, posibilitatea de a se împărţi în două grupe care s-ar fi dispersat în două direcţii, stârnind derută în rândul urmăritorilor.

Planul întocmit de Tase pentru jaf, a fost grandios. În primul rând, în plan nu a prevăzut atacarea ghişeelor aflate în incinta băncii. El considera că o asemenea acţiune este ineficace financiar - suma obţinută fiind modestă - şi periculoasă ca desfăşurare, dat fiind numărul mare de clienţi indiferent de ora zilei la care ar declanşa atacul. În acelaşi timp, aglomeraţia reprezenta un factor de risc pe care nu şi-l putea permite mai ales că nu îl putea calcula.

În al doilea rând, un atac la ghişee ar fi fost catastrofal, dacă se ţine seama că banca avea instalate sisteme de alarmă şi alertare la cele zece ghişee, toate conectate direct cu sediile poliţiei şi ale jandarmeriei situate la cinci minute de mers cu maşina. Operatorul fiecărui ghişeu avea posibilitatea ca oricând să alerteze paza proprie şi jandarmeria sau poliţia prin o simplă apăsare cu piciorul a unui buton.

Ipoteza planificării atacului ca în filmele americane l-a făcut să râdă. O asemănare cât de mică cu ce văzuse el în aşa zisele “action movies” ar fi dus în mod sigur la eşecul jafului din cauza multiplelor complicaţii din care nu lipsea posibilitatea să facă victime, să ia ostateci sau să fie, la rândul lor, ucişi. Apoi, în mod sigur s-ar fi ajuns la negocieri, cereri de avioane sau elicoptere pentru evacuarea tâlharilor, cu prada şi ostatecii. Tot tacâmul cu care spectatorii neştiutori sunt prostiţi prin filme pentru ca să li se scoată banii din buzunare, iar actorii, regizorii şi producătorii cu milioanele de dolari astfel câştigate să se scalde în orgii: să-şi schimbe lunar soţii sau soţiile, amanţii sau amantele şi câte şi mai câte.

În mod hotărât, sistemul nu putea funcţiona în Fomânia de atunci, cel puţin nu în momentul în care Tase vroia să atace banca.

Planul iniţial întocmit de el, viza atacul asupra seifului băncii când acesta se deschidea în timpul zilei pentru depuneri sau scoateri de numerar. Atacul trebuia să fie rapid, armat şi prin surprindere. Pentru a afla când se deschide seiful, Tase, cu complicitatea unui instalator care venise la solicitarea băncii să repare o scurgere de apă, amplasase o microcameră video perfect mascată în robineţii instalaţiei. Această cameră era telecomandată din un autoturism aflat în parcarea băncii unde exista şi un monitor pe care erau receptate imagini din faţa uşii seifului. Săptămâni la rând Tase urmărise mişcările care aveau loc în cursul unei zile la camera seifului.

Aflase de câte ori pe zi se deschide seiful, cum şi de unde se întrerupe circuitul alarmei, intervalul orar în care se deschide, cât timp stă deschis, câţi paznici sunt prezenţi, cum sunt înarmaţi şi ce fel de arme au, câţi funcţionari din bancă participă, cine are cheia şi care este cifrul seifului şi multe alte informaţii.

Nu toate îi vor fi necesare în momentul jafului, dar voia să ştie absolut tot, în varianta că în timpul desfăşurării atacului apar situaţii neprevăzute şi se impune schimbarea rapidă a planului. În plus, a întocmit hărţi de orientare la faţa locului pentru spărgători, cu schiţe, trasee şi săgeţi colorate diferit pentru accese; intrare, deplasare şi ieşire. Supravegherea continuă a băncii, timp de şase săptămâni, i-a oferit posibilitatea întocmirii unui plan de atac în două variante.

Prima variantă presupunea mai întâi sustragerea pentru foarte scurt timp a cheii de la intrarea în subsol şi a celei de la seif pentru realizarea unor amprente în ceară şi confecţionarea unor duplicate. Existenţa cheilor, cunoaşterea modului de întrerupere al alarmei şi al cifrului dădea posibilitatea gangsterilor lui Tase să stabilească momentul atacului. El trebuia ales astfel încât la declanşarea lui în subsol să nu se afle nimeni. În varianta aceasta rămânea de planificat cum şi pe unde vor intra în subsol.

Cea de-a doua era variantă de forţă. Echipa pătrundea la seif în momentul în care acesta era deschis. Urma anihilarea personalului băncii şi a pazei cu gaz paralizant, încărcarea banilor în rucsacuri şi ieşirea în stradă, unde îi aşteptau două autoturisme cu motorul pornit. Varianta presupunea şi deschiderea focului în care caz ar fi apărut în mod sigur şi victime, probabil din ambele părţi. Totodată, atacatorii trebuiau să poarte echipamente greoaie: măşti de figură sau de gaze după caz, veste antiglonţ, arme automate, grenade fumigene, de asalt, etc. Marea problemă a acestor echipamente era la intrarea în subsol când erau vizibile şi stârneau suspiciuni. La ieşire, după jaf, nu constituiau o problemă. Le puteau abandona la locul faptei.

Cu două săptămâni înainte de data probabilă a atacului, Tase era foarte stresat pentru că nu se putea hotărî asupra variantei optime. Nu avea cu cine să se sfătuiască şi nici nu voia să primească sfaturi în această privinţă. Ştia că este responsabilitatea lui să ia hotărârea şi că odată luată, totul curgea la vale, inexorabil, pe o cale fără întoarcere, până la deznodământ. Totul, absolut totul depindea acum de el, de hotărârea pe care o va lua. Situaţia în care se găsea era identică cu aceea pe care şi-a amintit că o avusese când s-a aflat la cazino în faţa ruletei şi a trebuit să aleagă între culoarea roşie şi cea neagră, una însemnând succesul, cealaltă dezastrul. După îndelungi deliberări cu sine însuşi, Tase a ales varianta I, care i s-a  părut mai sigură şi mai puţin sângeroasă.                             

Chiar şi în acest plan, întocmit atât de minuţios, exista le început un punct nevralgic şi anume; cum să pună mâna temporar pe cheile de la intrarea în subsol şi de la seif, pentru a le copia. S-a tot gândit la diferite posibilităţi până a simţit că îi crapă capul de atâta efort. Nimic nu îi apărea ca o soluţie. O idee tot i-a venit în final, dar a alungat-o ca pe ceva de domeniul ştiinţifico-fantastic, nerealizabilă. Însă, oricât voia să şi-o scoată din cap, ea persista şi, respinsă fiind, apărea iarăşi şi iarăşi, sub diverse variante până când s-a hotărât să o ia în considerare. Ideea de care s-a tot ferit, era una la îndemână, sigură şi necostisitoare.

Ea consta în folosirea farmecelor reactivate ale Frosei pentru a îl ademeni în patul ei pe deţinătorul cheilor. După ce el încăpea pe mâna ei, mai corect spus ajungea in patul ei, Frosa ştia foare bine cum să îl expedieze pe chelar în paradis folosindu-şi mişcările ei unice de mijloc şi de fund, astfel ca bietul om să se piardă complet. Profitând de starea lui, ea conştientă, va găsi calea şi abilitatatea unui expert pentru a-i sustrage cheile şi a le copia în ceară. Acesta era planul care îi tot dădea târcoale, dar nu îndrăznea încă să-şi solicite mama pentru aplicarea lui.

Frosa, o femeie cu numeroase premoniţii, l-a văzut foarte preocupat şi îngândurat, dar nu a crezut de cuviinţă să intervină sau să îl forţeze să îi facă destăinuiri cu privire la motivele care îl ţin departe de lumea reală. Tase, nefiind orb si nici lipsit de imaginatie, a văzut că ea se tot învârte pe lângă el, de parcă ar fi vrut să îi spună sau să îl întrebe ceva. În cele din urmă a luat taurul de coarne şi i-a mărturisit toate problemele lui, inclusiv nebunia cu privire la rolul ei în această afacere.

Ea l-a ascultat şi - incredibil! - s-a bucurat că poate să îşi mai ajute o dată odrasla preferată. Pentru a nu prelungi suspansul, i-a declarat pe loc că poate obţine o copie a cheilor imediat ce îl va cunoaşte pe custodele lor. Coana Frosa şi-a luat această sarcină ingrată cu o plăcere deloc ascunsă din două motive.

Primul era ambiţia ei personală să-şi dovedească invincibilitatea în legătură cu bărbaţii; că este încă demnă de atenţia oricui şi odată trezită dorinţa, să facă ce voia cu el, să îl sucească după bunul ei plac. Situaţia îi trezea aceleaşi senzaţii ca practicarea unui sport de tragere la ţintă dotat cu premii, în care trofeul era bărbatul răpus, iar premiul cel mare era succesul ei. Al doilea motiv era să îi dovedească lui Tase cine este ea, chiar la peste 40 de ani şi ce poate să facă pentru el. 

Şi aşa, Frosa s-a văzut din nou în cărţi, pentru a nu ştiu câta oară în spijinul familiei. Cum să îl cunoască pe chelar şi să-l ademenească nu a reprezentat o misiune prea grea pentru ea. A îndeplinit-o cu brio şi, în timp ce el trăia încă reveriile amorului, ea îi cotrobăia prin buzunare, a găsit ce căuta şi a obţinut amprentele cheilor.

Omul de încredere al directorului băncii care nu şi-a cunoscut niciodată valoarea pentru că nimeni nu i-a arătat vreodată prea mult respect, s-a dovedit a fi veriga slabă în sistemul de securitate sofisticat al băncii. Când Frosa a început să îi dea târcoale, el s-a înmuiat deodată ca o lumânare de ceară la soare. În urma atacului devastator al ei, paznicul a devenit o simplă păpuşă umflată cu reguli de securitate, inutile acum, învăţate pe de rost,  dar uitate pe loc. Astfel tranchilizat şi anesteziat cu complicitatea propriilor lui hormoni stătuţi, fiorosul cerber bancar a devenit o biată mâţă leşinată de perspectiva unui amor nesperat la vârsta lui. 

Nu era un secret că de fiecare dată când era în activitate, coana Frosa îşi stăpânea partenerii ca nimeni alta pe toată durata procedurii şi chiar mai târziu când aceştia, neputând uita plăcerile nesperate oferite de ea, se întorceau din nou, umili, în braţele ei.

Acum Tase avea tot ce planificase pentru atacarea băncii. Mai mult, şi hotărârea privind varianta de lucru era luată, mai ales că supravegherea băncii timp de peste 60 de zile, i-a furnizat toate informaţiile necesare.

Pentru a intra în subsol a întocmit două variante, numite planul A şi planul B. Ele erau complete şi conţineau atât toate fazele atacului cat şi traseele de intrare şi ieşire din bancă, urcarea urgentă în autoturisme şi ascunderea lor şi a banilor pe o perioadă de o săptămână.

Pentru acoperire şi crearea unui alibi, şi-au luat bilete de cazare la o staţiune de odihnă pe o perioadă de nouă zile. Cazarea era plătită cu două zile calendaristice înainte de data planificată pentru jaf.

Aşa a venit ziua atacului, într-o vineri 13, codificată de el ca ziua “răsplatei”. Semnalul verde pentru începerea lui a fost dat la secundă, conform planului laborios întocmit de Tase. Unul din complici a rămas cu cele două maşini, ambele cu motoarele pornite în parcare, prefăcându-se că una are nevoie de reglaje la carburator, iar celălaltă are bateria descărcată.

Tase împreună cu doi complici au intrat în subsol deschizând uşa metalică dublă cu cheia de care făcuse rost în urma manevrelor sexuale ale Frosei cu chelarul, iar al treilea fără niciun bagaj, a intrat prin interiorul băncii. Sub pretextul că merge la toaletă, situată în capătul culoarului care dădea spre seif, nu i-a fost prea greu să profite de un moment de neatenţie al paznicilor ca să se strecoare neobservat în subsol, unde s-a întâlnit ce ceilalţi făptaşi. Ajunşi în subsol s-au echipat, s-au înarmat şi au mers direct către seif. Au dezamorsat alarma şi, folosind cea de a doua cheie şi cifrul cunoscut, au deschis fără mari probleme seiful. După deschiderea uşii au rămas uimiţi de imensitatea seifului şi de ordinea care domnea în aşezarea banilor. Erau aşezaţi pe valute şi pe valori - la o apreciere sumară în seif se aflau cca 50 milioane dolari, lei şi euro la un loc. După ce şi-au revenit din uluială, au început să înghesuie banii în rucsacuri, alegând cu precădere pachetele cu bancnote de valori mari.

În timp ce încărcau de zor, Tase îşi reproşa că nu a format o echipă mai mare ca să poată fura mai mulţi bani. Oricum, în raniţele lor încăpeau peste douăzeci milioane în echivalent lei. Au încărcat raniţele până la refuz şi se pregăteau să plece toţi prin poarta subsolului. În momentul în care au ieşit din seif şi îl închideau, s-a produs catastrofa.

La poarta subsolului a apărut o maşină blindată care transporta către seiful central sumele colectate de o altă sucursală care se închidea temporar pentru reorganizare şi reparaţii.

Nimeni, nici chiar cei din interiorul băncii, cu excepţia directorului, nu ştia nimic despre acest transport neaşteptat. Din nefericire pentru bandiţi, în planul de atac al băncii se strecurase o greşeală, mai bine spus, el suferea de o omisiune care în mod normal ar fi trecut fără urmări, dar în condiţiile date, le-a fost fatală. Lăsaseră poarta de intrare deschisă pentru că în planul lor, de altfel detaliat până la obsesie, nu era prevăzut nimic despre poziţia în care trebuiau să o lase după ce au intrat: deschisă sau închisă. Din informaţiile pe care le deţineau, reieşea că niciun mijloc de transport nu era prevăzut să ridice sau să aducă bani în ziua aleasă de Tase pentru jaf. Tocmai de aceea, data atacului asupra seifului băncii a fost programată să aibă loc la 13 ale lunii în curs, care cădea într-o zi de vineri.

Surpriza a fost teribilă pentru spărgători. Nu puteau ieşi pe sus pentru că erau înarmaţi şi îmbrăcaţi ca de luptă, cu costume de camuflaj, veste antiglonţ şi cagule. În plus, aveau în spinare şi rucsacurile pline cu bani. Erau prinşi ca într-o capcană. Cum nu posedau tehnica teleportării, le-au rămas numai două variante, ambele ca nişte iluzii, imposibile de realizat. Pe sus, prin bancă nu puteau ieşi din motivele arătate mai sus, iar poarta subsolului oferea imaginea de coşmar a maşinii blindate care o ocupa în întregime.

Şi totuşi, ca să poată ieşi, trebuiau să folosească poarta subsolului şi în acest caz nu puteau evita atacarea maşinii blindate. Situaţia devenise dramatică pentru ei. Nimic nu mai era conform planului. Trebuiau să improvizeze ceva ori să se predea şi să se aştepte să petreacă cel puţin 25 de ani într-o închisoare de maximă siguranţă. “Aşa ceva nu se poate accepta”, au spus la unison toţi complicii. Au hotărât să se ascundă în nişele din pereţii beciului şi să încremenească acolo, sperând că maşina blindată va trece pe lângă ei fără să îi vadă. Până când vor constata paguba, ei ar fi putut să se evacueze rapid şi să fugă cu autoturismele care îi aşteptau pregătite dinainte. Aşa au şi făcut, dar lucrurile s-au desfăşurat altfel decât au crezut.

La vederea uşii deschise, situaţie fără precedent, şoferul maşinii şi jandarmii care asigurau paza, au bănuit că ceva nu este în regulă. Din acest motiv au oprit maşina chiar la intrare. S-au dat jos şi au început să înainteze odată cu duba, pas cu pas, scotocind absolut toate denivelările din pereţi, nişe, etc. Stând ghemuiţi în cotloanele lor, spărgătorii erau mai mult morţi decât vii. Tase, care căuta să nu se piardă cu firea, se gândea cu viteza unui computer, căutând soluţii.

Atunci şi-a dat seama că nimeni, niciodată nu putea întocmi un plan perfect pentru operaţiuni de acest fel şi simţea cum îşi pierde minţile. Începuse să aibă vedenii şi să aiureze cu mintea luată razna. Înnebunit fiind, îşi imagina inimaginabilul. Poate că ar fi putut să prevadă toate situaţiile numai dacă îl racola în echipă, drept complice, pe Dumnezeu sau un sfânt mare, cu trecere la Cel de Sus. Din halucinaţia lui a fost trezit de un raţionament simplu; lipsea motivaţia unei participări selecte la jaf. În Rai nu este nevoie de bani.

Cu un efort uriaş şi-a recăpătat luciditatea şi revenindu-şi, s-a concentrat asupra situaţiei lor. Căutând soluţii, trebuia mai întâi să refacă mental traseul parcurs de ei, începând cu intrarea în subsol. Dacă închideau poarta după intrare, o puteau face numai pe dinăuntru şi tot nu ar fi fost în regulă, pentru că belciugele mari, groase şi rezistente în care se prindeau lacătele speciale, erau sudate în exterior. Alta trebuia să fi fost soluţia pentru situaţia lor.

“Dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă a fomânului” se ruga necredinciosul Tase către  divinate. Ar fi fost în stare să jure că dacă scapă cu bine din groaznica încurcătură în care l-a târât ambiţia lui nemăsurată de avere, se va călugări.

Dumnezeu, precum se ştie, fiind mare si bun, s-a milostivit de el şi i-a ascuţit mintea  oferindu-i solutia.

“Numai dacă cel care a intrat prin interiorul băncii îi închidea în subsol pe dinafară şi revenea lângă ei pe sus, cum a şi făcut-o”.

Da, asta era soluţia. Dacă procedau aşa, cei care au venit pe nepusă masă cu maşina blindată nu se alertau, cum au făcut-o când au văzut uşa deschisă şi poate treceau pe lângă ei cum stăteau acum ascunşi, fără să îi zărească. Atunci ar fi ieşit rapid din ascunzători şi ar fi închis poarta pe dinafară lăsându-i pe jandarmi şi slujbaşii băncii închişi în subsol. Până să se dumirească cei sechestraţi, ei ar fi fost departe, cu banii la adăpost.

Toate aceste scenarii însă acum nu valorau nici cât o ceapă degerată. Găsirea soluţiei i-a adus lui Tase un ultim zâmbet şi acesta amar ca fierea; îi dădea numai satisfacţia pe care o avea când reuşea să dezlege o criptogramă sau un careu din revista rebus.

Pentru spărgători devenise clar că vor fi prinşi dacă stăteau pe loc, de aceea au hotărât să atace ei primii. Cu această hotărâre luată, au ieşit din nişe. Dar au mai avut o dată ghinion. Şoferul aprinsese toate farurile, iar maşina blindată avea faruri speciale, puternice cu halogen. Lumina orbitoare cădea pe grupul de spărgători în timp ce jandarmii rămâneau în întuneric.

Astfel, grupul lui Tase a devenit o ţintă vie, perfect vizibilă, în timp ce paznicii nu apăreau în câmpul vizual al hoţilor. Mai mult, de partea lor era şi alternativa că puteau sta liniştiţi în maşina blindată fără a fi în pericol în cazul în care spărgătorii ar fi deschis focul.

Cu un efort disperat, Tase şi ai lui s-au aruncat orbeşte spre jandarmi, aruncând grenade cu gaze paralizante şi fumigene trăgând totodată rafale din armele pe care le aveau.

Jandarmii erau însă dotaţi, la rândul lor, cu măşti de gaze. În plus, ei se adăpostiseră în spatele maşinii blindate de unde au început să tragă, la rândul lor, în atacatori.

Situaţia bandei de tâlhari era disperată, fără ieşire, aşa că s-au despărţit urmând ca fiecare să încerce să scape cum poate. În lupta scurtă şi inegală care a urmat, Tase a fost grav rănit în piept cu toate că avea vesta antiglonţ.

Probabil că vestele cumpărate de el la preţ de chilipir erau contrafăcute şi, în ciuda asigurărilor date de furnizor, nu se dovediseră a fi prea rezistente. În schimb, jandarmii bine pregătiţi şi înarmaţi pentru combaterea oricărei acţiuni de tip terorist, folosiseră gloanţe speciale cu vârf vidia care puteau perfora chiar şi plăcile de oţel mai subţiri, inclusiv vestele antiglonţ din dotarea trupelor de elită.

În vacarmul general, Tase a pierdut complet legătura cu ceilalţi trei din bandă, dar a continuat să înainteze în speranţa că va reuşi să iasă în stradă.