Cuvântul autorului

Moto: Comunismul este opiu pentru popor.

Parafrază a falsului slogan lansat de Lenin: "Religia este opiu pentru popor")

Omagiu preţioasei mele colaboratoare şi inspiratoare,  Aurora Cristea

Nuvela TASE sau BEŞTELITU’ SAGA este un pamflet cu accente sumbre care încearcă să scoată la lumină presiunile exercitate de un mediu politico-economic ostil asupra unei societăţi în formare, aflată încă în sevraj după căderea comunismului.

Acţiunea lui se petrece undeva în lume, într-o ţară ciudată, dar reală numită Fomânia. Locuitorii ei, fomânii, au trăit prost dintotdeauna, de când se ştiu ca naţie şi aproape că s-au învăţat cu asta. Istoria lor dovedeşte că niciodată, nimeni din cei care au condus ţara în decursul vremurilor nu a fost preocupat de felul în care trăieşte populaţia.

După unii sociologi, fomânii nu au fost niciodată un popor, ci mai degrabă o populaţie. Viaţa ei, până de curând lipsită de dinamism, creează impresia că această populaţie nu a trăit cu adevărat, ci a vegetat.

Prezenţa fomânilor în contextul mondial, mai puţin vizibilă în ultimii 60 de ani, este consecinţa unei cumplite boli sociale de care au suferit. Ea a fost provocată de infectarea lor cu un microb patogen de o virulenţă extremă, foarte rezistent la tratamentele clasice.

Acest virus identificat de politologia modernă ca virusul totalitaro-comunist de origine estică, nu a afectat numai Fomânia, ci şi ţările înconjurătoare. Apogeul virulenţei lui s-a manifestat însă aici din cauza unor condiţii favorizante şi a specificului cultural al naţiei.

Ieşirea fomânilor din această stare de boală, este atribuită exploziei produsă de  detonarea neaşteptată a unui aliment de origine vegetală, fenomen care a devenit celebru în lume sub numele de “explozia mămăligii”.

Eroul nuvelei - Tase Beştelitu’ este un personaj negativ ales din mulţimea celor care au populat ţara în acei ani. El a apărut din gloată, ca mulţi alţii, asemenea unor gunoaie care plutesc deasupra apelor tulburi de după potop.

Viaţa lui poartă amprenta unei obsesii: lupta pentru îmbogăţire, ţintă pe care, spre deosebire de alţi contemporani, nu o va atinge niciodată. Existenţa lui poate fi imaginată ca o continuă alergare pe o cărare îngustă şi alunecoasă aflată pe marginea unei prăpăstii în care, din prea mare grabă, alunecă şi cad cei fără proptele şi sprijin politic.

Din păcate, el şi-a ales ca modele de îmbogăţire indivizii care au făcut după căderea comunismului averi colosale prin fraudă şi însăilarea în ţară a unui fel special de democraţie, o democraţie originală, percepută de cei mai mulţi ca o pacoste naţională.

Toate încercările lui de a-şi atinge scopul s-au soldat cu eşecuri. De fiecare dată a fost înşelat şi învins de alţii, mai vicleni, mai experimentaţi ca el.

După câteva încercări nereuşite de a câştiga bani prin muncă cinstită, el se apuca de  jocurile de noroc şi, nerealizându-şi nici aşa scopul, trece la activităţi ilegale de contrabandă, culminând cu jaful armat.

Cu toate eşecurile suferite, el rămâne consecvent ţelului său şi continuă cursa lui solitară. Nu se lasă, întotdeauna merge mai departe, din rău în mai rău. Mereu învins, dar niciodată zdrobit, continuă până la moarte.

Destinul lui Tase nu este un exemplu de urmat. Exemplarele asemănătoare lui  trebuiesc înlăturate fară resentimente, ca o cangrenă socială oriunde apar, chiar dacă uneori   împrumută trăsături umane.

Povestirea se sfârşeşte cu moartea eroului principal care, la hotarul dintre viaţă şi moarte, caută să resusciteze hoţia prin ultimele sale cuvinte, că el, Tase, nu moare, ci se  mută.

Concluzia este de natură să stârnească frisoane, putând induce în mintea oamenilor  ideea că hoţia este eternă şi nu dispare niciodată. Ea suferă numai mutaţii.

Această periculoasă filozofie constituie şi motivaţia pentru care Tase este pedepsit şi eliminat din viaţa socială, recuperându-se astfel demnitatea individului corect.

Situaţiile precum şi personajele prezentate, puţine la număr, deşi sunt fictive, au corespondenţă în realitate.  Ele sunt expresia unor adevăruri nefericite care nu pot fi trecute cu vederea şi nici negate. Ficţiunea intervine în special în amploarea, exagerarea şi îngroşarea lor atât în scopul denunţării tendinţelor de proliferare, dar mai ales pentru a sublinia pericolul care pândeşte Fomânia dacă rămâne paralizată.  

Din acest motiv, autorul face un apel simbolic adresat naţiunii, dar şi destinului ei.

Fomânia, trezeşte-te, şi mai încearcă treaba aia cu mămăliga. Poate îţi mai reuşeşte o dată!

Bradu Florin

Ianuarie - Martie 2008

Capitolul I

Capitolul I

  

Tase Beştelitu’ şi ascendenţa sa incertă. Scurt comentariu despre un personaj episodic, care, cel puţin oficial, putea să-i fie tată. Cititorul face cunoştinţă cu modul nefericit în care belelele cele mari ale Occidentului putred, dar frumos mirositor, pătrund în ţărişoara numită Fomânia, naivă, proastă şi credulă şi cum un părinte care nu este tatăl biologic al eroului principal, pendulează între o inconsecventă iubire de familie şi desfrâu.

Înainte să moară de SIDA, capul familiei, soţul iubit şi destrăbălat al doamnei Beştelitu’, a fost un lăutar strălucit, bine recompensat de obşte pentru prestaţiile lui. Cu ţambalul şi vocea lui insinuantă, era prezent la toate petrecerile din cartier ca interpretul ideal al cântecelor deşucheate ce făceau deliciul auditoriu local, intrat în stare delirantă.

După ce democraţia a învins definitiv, cel puţin aşa se spunea la radio - asta se întâmpla pe la începutul anilor 90 - lumea s-a puturoşit atât de mult, încât mulţi şi-au spus că au suferit destul sub comunişti şi au crezut că a sosit timpul să trăiască fără să facă nimic.

Unul dintre aceştia era şi domnul Beştelitu’, un flăcău înalt, frumos şi viguros care, spre ghinionul lui, a crezut în viaţa fără muncă mai mult decât se cuvenea. La fel ca greierul din fabulă, cânta toată vara, bea şi se îmbăta zilnic, iar în timpul rămas liber, turna copii pe unde apuca. În felul ăsta a umplut cartierul de plozi, dar nu a dat numele lui niciunuia din ei.

Când s-a plicisit de băutură, a trecut la ceva mai nou, mai tentant, la droguri. Noul viciu i s-a părut mai modern şi mai elevat. Cu toate că reuşea să câştige bine din cântatul cu ţambalul, banii câştigaţi nu erau niciodată destui pentru familie şi pentru proaspătul lui viciu.

Speriat de perspectiva de a nu-şi putea plăti noua sa jucărie, ca să îşi diversifice posibilităţile de câştig, a început să frecventeze cazinourile, unde îşi asuma riscuri enorme, jucând pe mize prea mari, mult prea mari pentru posibilităţile lui. În permanenţă pierdea şi se îndatora, dar era mereu încrezător în şansa sa.

De la o vreme a început să caute pe cineva proverbial care să îi acopere pierderile până la spargerea teribilului său ghinion. L-a găsit, într-o zi oarecare, pe domnul Sternovich, un domn între două vârste, mai mult în a doua, un evreu olandez care s-a arătat dispus să îl ia pe tânărul şi frumosul flăcău fomân sub aripa lui protectoare şi perversă de bogătaş occidental.

Acest domn, olandezul Sternovich, era un bărbat cu faţa rotundă, ţepoasă, roşie şi ochii mici, iscoditori de culoare albastră-verzuie nedefinită, tulbure. O frunte lată, bine dezgolită în partea superioară de un păr roşu tăiat foarte scurt care nu lăsa niciun dubiu în legătură ce intenţia lui de a se  transfera grăbit în altă parte, îi întregea figura. Statura lui era sub media nordică părând mai degrabă mic. Impresia era întărită şi de afişarea la vedere a unui format ciudat de burtă de parcă sub piele ascundea o minge medicinală.

Fericit de norocul care a dat peste el, domnul Beştelitu’, deşi ocupat cu tot felul de prostii care îl ţinuseră departe de familie în ultimele două săptămâni, a acceptat propunerea olandezo-evreiască de a lua “lunch-ul” împreună cu proaspătul său binefăcător în camera acestuia de la hotelul Lido.

Odată cu introducerea în conversaţia lor a cuvântului “lunch”, se cuvine să facem un scurt cometariu.

“Pe vremea aceea, toată lumea începuse să se şmecherească din ce în ce mai mult şi asta se vedea limpede din modul în care se vorbea. Când nu te aşteptai, auzeai cuvinte străine, de preferinţă englezeşti, introduse cu forcepsul  în vorbirea curentă, chiar şi la ţară.

Nu mai mira pe nimeni dacă la un gard două vecine gureşe schimbau expresii care altădată i-ar fi scandalizat într-o asemenea măsură pe bunicii lor încât aceştia, convinşi că a intrat Nechipercea în ele, pentru readucerea lor în lumea creştină, le-ar fi trimis urgent la mânăstire să se călugărească.

- Ţaţo, cum te-ai descurcat astăzi cu “jobul” tău la păscut cu vaca? Ai găsit iarbă bună? A fost O.K.? Ce faci în “week-end”, ai vreun “target” special, că eu după “dinner” mă îmbrac “trendy” şi plec la discotecă.

Răspunsul vecinei, apelată de prim-vorbitoarea noastră sub pseudonimul de “ţaţo”, nu a întârziat:

- Hy vecino, vaca s-a umflat de iarbă crudă, dar mie mi-a fost O.K. pentru că am ascultat pe “celular” melodia preferată, cântată de “singer-ul” ăla de m-a făcut “fana” lui; a fost “cool”. Cred că am să vin şi eu la discotecă, dar mai “later” Să ştii că mă îmbrac “sexy”. Întârziatul meu este “because” am “meeting” cu Vasile.

La o primă vedere, felul acesta de a vorbi pare mai mult o preţiozitate lingvistică. În realitate, este vorba de o practică ce poate fi constatată la tot pasul în Fomânia, chiar şi astăzi, în zilele noastre. Apariţia fenomenului nu înseamnă nicidecum creşterea nivelului cultural al naţiei.

Dimpotrivă, sistemul de a amesteca în fraze neaoşe fomâneşti cuvinte străine s-a născut în lumea nefericită a semianalfabeţilor neşcoliţi, sau superficial şcoliţi, care vor să se dea mari.

Unii dintre cei pe care îi mănâncă limba să vorbească aproximativ aşa poate că au şi diplome, iar dacă au şi acestea au fost luate înainte de 1989, trăsnesc a miros de brânză, vin, peşte sau carne. Cele mai recente, de după 1990, au mirosul diferit. Ele duhnesc a bancnote năduşite, trecute din mână în mână, în eternul carusel al şpăgilor.

Obiceiul de a folosi cuvinte străine atunci când limba locală are echivalenţe clare îl au şi cei atât de săraci cu duhul, încât simplu fapt că uneori trebuie să se iscălească, devine pentru ei o problemă naţională. Lor, vederea unei coli de hârtie albă, le induce aceeaşi spaimă de necunoscut ca şi osânditului care aşteaptă cu groază clipa în care va trebui să probeze patul lui Procust.

Toţi aceştia visează să evadeze din condiţia lor umilă, dar nu ştiu cum să o facă. Una din căi li se pare a fi utilizarea unui limbaj împănat cu cuvinte străine, fără ca ele să fie neologisme, un fel de melanj de cuvinte, un eterogenism cultural care are rezonanţa strigătului de neputinţă al unui popor care şi-a pierdut busola.

După o masă copioasă, stropită din belşug cu băuturi tari şi scumpe, se părea că domnului Sternovich i s-a făcut somn şi ca urmare s-a întins în pat. Rămas singur la masă, lacom, tânărul Beştelitu’ a continuat festinul de unul singur. A tot mâncat şi a stropit mâncarea cu băuturi fine îmbuteliate în sticle, având forme ciudate şi etichete pe care nu putea nici să le citescă, până când l-a ajuns şi pe el oboseala. Când a simţit că nu mai poate, după ce şi-a făcut plinul şi a ajuns la starea lui normală de beţie, s-a culcat langă domnul Sternovich.

Mulţumită generozităţii hibridului uman cu gene olandezo-israeliene, domnul Beştelitu’ a reuşit să atingă forma lui obişnuită: o senzaţie de mulţumire primitivă, somatică, un cunoscut amestec între starea de euforie şi melancolie proprii dumnealui.

Fericit - nevoie mare - a început să plutească în lumea lui. Deodată, fără avertizare, el a simţit cum mâna fierbinte a domnului Stenovich îl pipăie insistent şi autoritar pe fund. A tresărit, dar şi-a zis că i s-a părut sau poate că domnul cel binevoitor l-a atins din greşeală. Nu a trebuit să aştepte prea mult pentru a afla adevărul despre ce se întâmpla. De fapt, nu era nicio greşeală. Domnul cu dublă cetăţenie era un homosexual înrăit şi pusese ochii pe bietul Beştelitu’ de câteva zile.

Ca să nu îşi piardă timpul, gazda de ocazie s-a hotărât să dea cărţile pe faţă şi a atacat frontal.

- Tomnu meu, a început el să vorbească stricat cu un teribil accent străin, imposibil de atribuit unei zone culturale anume.

Amesteca fără discernământ cuvinte preluate din mai multe limbi într-un soi de internaţionalism cel puţin ciudat, dacă nu hazliu.

- Io, a continuat inovatorul lingvistic, şi tumneata sunt person de business and onor. In mondial niente gratis, nothing. Tot aveamo un preţe, inclusive amor. Tumneata, este cefa ţe la mine place. Un body zanatos fresch and tinăr. Io nevoi de el la mine, duce vigor la mine, dau power; ast cuvânt cret că la voi se cheama puteri.

Fără a-i păsa dacă interlocutorul său înţelege ceva din acest esperanto inventat de el ad-hoc, mărunţelul pofticios la graţiile domnului Beştelitu’ a continuat cu nonşalanţă să-l bombardeze cu păsăreasca lui.

- La mine nu placi femie, nu cret ca sunt prea curat la ele. Every luna las afori, como se dice, cret ca si chiama sange. Ast nu placi la mine. Io cu femei slăbeşte puteri. Parbat e different. El intorci puteri napoi. Cret ca ai ţeles.

Din păcate pentru el, Beştelitu’, în ciuda cuvintelor ciudate preluate de domnul Sternovich din vocabularul altor limbi pe care le cunoştea superficial, înţelegea acum foarte bine în ce s-a băgat, dar cum să dea înapoi?

“Şi dacă s-ar întâmpla numai o dată, treacă-meargă”, raţiona el în timp ce instinctul de conservare îi trimitea îndemnuri disperate să fugă. “Dar dacă omul se ţine scai de mine şi vrea să-mi fie amant permanent?”, gândi Beştelitu’ pentru sine. “Ce o să-i spun atunci Frosei, dar ălora mici?”

Terminându-şi meditaţia interioară, ţambalagiul s-a întors către viciosul său amfitrion şi i-a răspuns:

- Da, domnu’, am înţeles. Nu am mai făcut aşa ceva cu un bărbat, în viaţa mea. Mie îmi plac femeile, au ceva în ele care mă înnebuneşte, nici nu pot să descriu cât de tulburat mă simt în faţa lor şi mă apucă tremuratul când anticipez că o aventură este pe cale să se producă.

Ca dovadă că aşa şi era, domnul Sternovich, dacă privea atent, ar fi putut observa cum o deformare specifică unei stări anume devine tot mai vizibilă în partea din faţă a pantalonilor lui Beştelitu’.

Luat de val, posesorul dosului care urma să fie consultat minuţios de cetăţeanul cu un stagiu mai mare în capitalism decât toţi fomânii, continua să spună “vorbe” care treceau pe lângă străin fără să îşi atingă ţinta. Era chiar draguţă mica lor discuţie: ca un dialog al surzilor.

Dar nu din cauza accentului sau al cuvintelor stâlcite de specimenul grăbit
să inaugureze o fărădelege pe teritoriul Fomâniei părea că cei doi nu se înţelegeau prea bine. Dacă asta ar fi fost situaţia, se puteau găsi soluţii pentru ieşirea din impas. Puteau folosi mâinile, ochii, gestica, mimica, desenatul pe un colţ de hârtie, orice altceva şi tot ajungeau la o minimă înţelegere. Cauza principală a neînţelegerii lor era contribuţia şi poziţia lor diferită în afacere. Pe scurt: ce anume pune fiecare la bătaie.

Din acest punct de vedere, Beştelitu’ se considera nedreptăţit, mai ales că pentru rezolvarea poftelor trupeşti ale domnului Sternovich natura nu îl înzestrase cu ceva foarte potrivit, cum au femeile în dotarea lor. De aceea, cu ochii închişi şi obidă în glas, a continuat să vorbească despre femei cu speranţa că va trezi în companionul său, pornirile către heterosexualismul clasic specific individului cu instincte  normale.  

Mai mult, în dorinţa lui de a împăca şi capra şi varza, lăutarul nostru prins la ananghie, ar fi vrut să apeleze în compensaţie la serviciile bunei sale soţii, rugând-o, ca pentru liniştea familiei, să rezolve ea acest caz. Era sigur că ea îi va acorda tot concursul, era chiar convins că, dacă va fi cazul, Frosa va face şi ore suplimentare pentru mulţumirea clientelei şi readucerea păcii în sânul familiei.

Urmărind dezvoltarea acestei strategii şi folosind o anumită viclenie, domnul Beştelitu’ a continuat să îl îmbălsămeze pe cetăţeanul burtos, roşcat şi încăpăţânat în care îşi pusese speranţa că îl va ajuta financiar.

- Când le văd, mă şi gândesc acolo, nu am altă idee în cap decât cum să îmi dau cât mai repede pantalonii jos. Chiar nu înţeleg cum se poate ca o sculă, oricât ar fi ea de bine întreţinută sau pofticioasă, să se ridice în faţa unui fund păros ca al meu.

- Tomnu meu, este forb de altaceva, ce tumneata nu poti sa ţelegi. Nu este tat de judecat, nobody no conosco why aşa estem. Sicur e cefa, nu normal. Este mult bene dice, just homosexual end finish. Io este asa cefa, homosexual.

- Bine, înţeleg, dar de fapt nu înţeleg nimic, se miorlăi Beştelitu’, dar spune-mi măcar, dacă acum, să zicem că sunt de acord, ne oprim aici? Am nevastă tânără, am copii, ce mă fac dacă ei află ceva?

- No tomnule, ce forb e ast, difficulty est casesc parbat pentru asta end vrei stay molto tempo con lui. Mio offer pentru ast cefa permanet plati con 5.000 euro montly plus speze. Io platit debts casino tu facut until today, no more even one day. Incepe astazi nu faci joc casino. Claro? Cret că no estem nicio una gagic, nici amant ministru nu caştig cheş asa big.

“Aşa şi este, îşi zise Beştelitu’, suma este frumuşică, din cântat nu câştig într-un an cât îmi dă nenorocitul ăsta pe lună pentru mizeria de serviciu pe care mi-o cere. Nu pot să refuz, îl las să înceapă, după care văd cum e şi poate întrerup sau….. o să văd cum fac”, a continuat el în aceeaşi logică.

Odată hotărârea luată, îngrozit de ce urma să i se întâmple, şi-a dat pantaloni şi chiloţii jos, s-a întins în poziţia cerută şi i-a oferit cu generozitate dosul domnului Sternovich, aşteptând resemnat urmările. Spaima lui era asemănătoare cu a pacientului căruia urmează să i se facă o injecţie dureroasă sau o încizie cu bisturiul, fără anestezie, într-o zonă sensibilă, acolo unde, de regulă, nu pătrunde soarele.

În timp ce domnul Sternovich, arătând o vigoare neobişnuită pentru un om de vârsta şi statura sa, galopa pe spatele lui şi îi frământa dosul emiţând icnete de satisfacţie şi gâfâituri de plăcere, celălalt partener, al cărui fund era maltratat, îşi muşca mâna să nu ţipe, sperând, în nefericirea lui, că poate are noroc, moşul nu ţine mult şi termină repede.

Speranţa lui s-a dovedit deşartă, olandezul cu genele amestecate era antrenat şi experimentat, bine pus la punct cu toate vechile tehnici chinezeşti şi îşi controla foarte bine emoţiile. Sfârşitul lor s-a dovedit a fi mult prea îndepărtat, după opinia victimei.

După această întâmplare neobişnuită prin partea locului, familia Beştelitu’ a avut parte o bună perioadă de timp de o viaţă îmbelşugată. Dar, cum se întâmplă în viaţă, totul are un sfârşit. La un an şi jumîtate după primul experiment făcut pe post de femeie, lăutarul nostru şi-a dat obştescul sfârşit fiind diagnosticat cu temuta boala SIDA, aflată în ultimul stadiu de evoluţie.

Aici şi aşa se termină aventura unuia dintre primii voluntari fomâni, victimă a unei noi forme de ruletă rusească - sexul anal - sfârşit prin o moarte lipsită de glorie, cauzată de boala secolului, temuta SIDA.

Morala, dacă se poate folosi acest cuvânt în contextul de mai sus, este că, cel puţin apparent, domnul Beştelitu’, oferindu-şi fundul, a făcut un gest filantropic, chiar măreţ, sacrificându-şi viaţa pentru bunăstarea soţiei - pe care oricum o înşela de câte ori avea prilejul, dar, spre lauda lui, fiind un heterosexual înrăit, o făcea întotdeauna numai cu femei.

Cât despre activitatea ulterioară în Fomânia a odiosului domn Sternovich, autorul acestei oribile crime, nimic nu a răsuflat şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el mai târziu; s-a pierdut în istorie şi nu a lăsat niciun un semn în urma lui - măcar în arhive.

Trecerea lui prin viaţa familei Beştelitu’ a dat naştere unei serii de întrebări în legătură cu el: olandezo-israelianul a dispărut? Şi-o fi ales o altă victimă, în alt cartier? A murit şi el ca fervent practicant al sportului său preferat? Sau s-a vindecat de marotă? Oare?

Deşi a trecut un an de la această întâmplare, nu s-a găsit niciun răspuns la aceste întrebări şi totul a revenit la normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut şi nici nu ar fi trăit vreodată pe pământ un domn Beştelitu’, de meserie ţambalagiu.  

Capitolul II

Capitolul II

În care se face legătura între apariţia întâmplătoare pe lume a lui Tase Beştelitu’ şi alegerea unei cariere de succes de către focoasa lui mamă. Proaspăta văduvă ia frâiele conducerii familiei.

Coana Frosa s-a consolat repede de pierderea soţului său pe care de altfel nu şi-a putut-o explica niciodată. Faptul în sine i-a depăşit slabele ei cunoştinţe în materie şi nu a înţeles  cum a fost posibil ca un bărbat tânăr să moară numai pentru că a făcut amor, fie şi pe post de femeie, oferindu-i unui alt bărbat fundul în lipsa unui orificiu mai specializat.

Nenorocirea care l-a lovit pe domnul Beştelitu’ a făcut-o să se mire cum de mai trăieşte ea, având în vedere nenumăratele ei escapade amoroase.

Judecând după numărul lor ar fi trebuit să moară demult. Ce a înţeles Frosa foarte bine este însă că a rămas văduvă şi capul unei familii de care trebuia să se îngrijească, formată la acea vreme din trei suflete, cifră în care se includea.

Moartea neaşteptată a soţului ei a pus-o pe  doamna Beştelitu’ în situaţia să gândească  pentru prima dată în viaţa ei. Ca să trăiască şi să-şi crească copii, avea nevoie de bani. Cum ei nu cresc prin copaci, trebuia să muncească undeva pentru a-i câştiga.

Până atunci nu lucrase nicăieri, nici la stat, nici la privaţi şi nici nu a prestat vreo activitate independentă. Nu a vândut bomboane agricole sau flori, nu a închiriat copii cu ziua de la rude sau prieteni să meargă cu ei la cerşit, nu s-a ocupat cu ghicitul şi nici cu furtişagurile mărunte. Deci, până atunci fusese în afara câmpului muncii. Cea mai importantă misiune de care îşi amintea era că trebuia să-şi desfacă la iuţeală picioarele când sesiza că soţul ei doreşte să îi arate că o iubeşte.

Cum nu ştia carte şi deci nu putea fi angajată decât la mătură, Frosa se afla în faţa unei alegeri greu de făcut. Ori se apuca de făcut curăţenie, măturând străzi în lung şi în lat sau sute de metri pătrati de birouri, ori ea şi plozii ei mureau  de foame.

Tot gândindu-se ce drum să apuce, i-a făcut cu ochiul o alternativă care  nu a lăsat-o indiferentă: să se specializeze în cea mai  veche meserie din lume. Pentru această meserie a avut de la început a anumită predispoziţie.

Bunăoară, simţea permanent mâncărimi ciudate într-o anumită parte a corpului, zonă aşa-zis ruşinoasă care, nefiind destinată expunerii publice, era ţinută de toată lumea acoperită. Ea avea o altă părere despre acea parte a corpului pe care numit-o în secret zona plăcerii. Mâncărimile de acolo îi păreau cel mai greu de ostoit.

În final, ele, mâncărimile, au ajutat-o să ia decizia cea mai  înţeleaptă. Va îmbrăţişa meseria de curvă plătită. Având în vedere natura umană şi uşurinţa cu care bărbaţii se decid repede să cadă în păcat la vederea unei femei frumoase, noua meserie îi dădea certitudinea că va scăpa de sărăcie şi belele. În plus, simţea în toată fiinţa ei o chemare deosebită pentru o astfel de activitate. Drept urmare, fără să mai piardă timpul,  a început să o practice intens cu oricine îi cerea acest lucru şi aşa a apărut pe lume cel de al treilea copil al mamei Frosa, născut într-o zi de vară fierbinte, la un  an şi jumătate de la moartea soţului său.

Băiatul a primit la naştere numele de Tase, în amintirea nimănui, mai mult dintr-o toană de a maică-sii.

Nimeni, nici chiar mama Beştelitu’ nu ştia cine este tatăl copilului. Când a venit timpul să îl declare la primărie a completat cu sinceritate la rubrica numelui tatălui - autor necunoscut.

Funcţionarul de la starea civilă, un tânăr căruia abia îi dăduseră tuleile, la auzul explicaţiei date cu seninătate de solicitantă, s-a înroşit atât de tare încât obrazul lui de băiat fin, crescut cu colaci adunaţi din pomeni de taică-său - un cântăreţ în strana bisericii din cartier - a căpătat culoarea florii numită moţul curcanului, o plantă ornamentală nelipsită din mai toate grădinile mărginaşe.

Schimbarea atât de vizibilă a feţei băiatului a enervat-o pe vajnica mămică, venită să declare deschis apariţia unui nou membru de familie în cocioaba ei.

- Ce te râzi mă?, l-a apostrofat Frosa pe tânărul slujbaş de la starea civilă, care culmea!, nu râdea, era prea derutat să o facă. Nelăsând nimic la voia întâmplării, mama jignită a continuat.

- Tu, mă, de colo, se vede că ai caş la gură şi nu cunoşti istoria neamului ăsta al nost’, învăţat să trăiască liber ca pasărea cerului, să facă ce-i pofteşte pipota; că acuşi mă supăr şi fac cu tine  un examen de te las repetent, ca la şcoală. Nu te uita aşa la mine ca la Sfânta Elefteria, tot eu sunt, măi, prostănacule!

Sub imperiul declanşării unei crize de cras analfabetism care îi caracterizează pe cei fără nicio zi de şcoală, dar care sunt învăţaţi de mici să ascundă acest adevăr, Frosa, care abia desluşea valoarea banilor după culori, avea pretenţia să înveţe carte pe cineva care, măcar teoretic, terminase 12 clase.

- Bă, ce faci, nu scrii odată numele la băiat în catastif? Lua-v-ar dracu, că plec şi o să alergaţi voi după mine să-mi daţi ceferticatul.

Părându-i-se că a fost prea aspră, Frosa s-a mai îmbunat şi, muind glasul, a hotărât să-i mai dea o şansă slujbaşului. Băiatul, prostit, se uita la ea cu gura căscată. Furia ei nu era singurul motiv pentru care el o privea fascinat. Femeia arăta trăsnet - bine făcută, apetisantă, voluptoasă, parcă ea era aceea care pozase într-unul din cele mai cunoscute tablouri din cartier, care nu lipsea din casa oricărui gospodar. Cine a crescut la ţară sau la periferia târgurilor ştie despre ce tablou este vorba. L-a văzut în zeci sau sute de case, atârnat pe peretele celei mai frumoase camere. El reprezintă o tânără femeie, brunetă, puternică, pe jumătate dezgolită, pictată într-o poziţie ademenitoare, culcată  într-o rână. Această pictură de duzină, făcută de cel mult un zugrav, era idealul de frumuseţe feminină al cartierelor prăfuite de la marginea oraşelor.

Nimeni din cei care mergeau la bâlciul anual nu rezista tentaţiei şi se întorcea acasă triumfător cu această operă de artă. După ce se săturau să o admire, o agăţau în camera de oaspeţi, având convingerea că deveniseră posesorii unei picturi celebre, mai ceva ca Gioconda lui Michelangelo Buonarotti.

- Acuş’, la sfârşât, dacă eşti băiat dăştept am să-ţi pui eu o întrebare, să vedem dacă poţi să îmi dai un răspuns. Dacă ştii, primeşti de la mine un cadou, a adăugat ea, mişcându-şi provocator şoldurile şi sânii, arme pe care punea mare preţ, dându-i totodată de înţeles în ce ar consta premiul ei. Ştia ea ce ştia despre metehnele bărbaţilor şi îşi agita sânii preventiv, ori de câte ori avea prilejul.

- Spune-mi dacă vrei şi cunoşti, ce înseamnă, un copil făcut din flori? Crezi că el miroase mai frumos? Sau tot a rahat, dacă îl ţii nespălat?

Fără să aştepte ca băiatul să deschidă gura, grăbită, Frosa foarte sigură pe ea, a răspuns în locul nefericitului torturat acum nu numai de autoritatea ei, dar şi de viziuni erotice.

- Este numai o chestie de cum se aude. “Făcut din flori” sună mai frumos, mai botanic mai cevaşilea, parcă ar fi cules dintr-o grădină sau de pe un rond de flori. Da, sună mai frumos a confirmat ea, decât să auzi dă unul ieşât din mă-sa pe pat acasă sau la fabrica aia de copii, nu ştu ezact cum se cheamă la voi boierii: “masturnitate” parcă. Că pe toţi, de la Vladică la opincă, de la regină la ţigancă, tot într-un fel îi faci, şi-a încheiat ea filozofic explicaţia şi, după ce a tras un: hi, hi, hi, a dat-o pe un râs trivial, plin de subînţelesuri.

Inutil să mai precizăm că în acest timp, băiatul cântăreţului din strana bisericii se înroşise ca un rac şi părea în pragul unui atac de dambla. Hormonii lui făceau ce vroiau din el. Bietul băiat virgin capitulase de mult în faţa lor.

După cum se vedea, Frosa purta lupte grele cu gramatica. Câţiva flăcăi mai îndrăzneţi sau poate mai pofticioşi, atraşi de cărnurile ei, au început să se dea pe lângă ea, ba ciupind-o de fund, ba de sâni, gesturi prin care îi transmiteau în modul acela primitiv opinia lor că o plac şi ar dori ca ea, după ce îşi termina treaba la starea civilă, să le acorde un interviu.

Frosa bănuia ce fel de interviu doreau ei să le dea. Şi asta pentru că şi-a amintit un banc care a circulat de mult, pe vremea Împuşcatului,  prin primăriile săteşti şi CAP-uri.

 “Se spunea că la o gospodărie colectivă, se anunţase prin regionala de partid că va sosi în vizită o mare delegaţie, posibil chiar secretarul general al partidului. Preşedintele CAP-ului a întocmit la iuţeală un plan de vizită alcătuit în aşa fel încât mărimile să nu vadă mizeria, dezordinea şi sărăcia din unitate. Pentru asta, a ales să fie vizitată ferma de păsări unde, stapână peste orătănii, era o codană nurlie pe nume Maria, cunoscută în tot satul pentru isprăvile ei amoroase. Se ştie că o vizită la un nivel aşa de mare este precedată de sosirea a tot felul de băgători de seamă. Primul dintre antemergători s-a nimerit să fie un ziarist trimis de la raion să-i pregătească pe neisprăviţii de ţărani, să nu se facă de râs în faţa conducerii ţării.

Mai ales să-i înveţe cum să aplaude delegaţia, ce să vorbească, ca nu cumva să le scape prostii din gură şi să iasă altă dandana. Dornic ca vizita să iasă bine, imediat ce a aflat de sosirea ziaristului, preşedintele CAP-ului a dat fuga la ferma de păsări, să-i anunţe Mariei vizita lui.

- Fă, Mărie, uite, acuş’-acuş’, soseşte un ziarist să vadă ce şi cum şi să-ţi ia un interviu.

Maria, care avea acelaşi nivel de educaţie ca şi preşedintele CAP-ului, ca tot satul de altfel, nu era posesoarea  unui vocabular prea dezvoltat. Nici nu îşi bătea capul pentru asta. În cazul de faţă, ea nu ştia ce înseamnă cuvântul “interviu” şi, cum era firesc, a cerut lămuriri de la şeful ei.

- Nu vă supăraţi tovarăşe preşedinte. Ce înseamnă cuvântul interviu?

            Preşedintele, surprins de întrebare, după o scurtă perioadă de gândire, i-a răspuns cum s-a priceput:

            - Nu prea ştiu nici eu, Mărie, dar pentru orice eventualitate spală-te tu la…acolo...ştii tu unde…”  

            În timp ce Frosa rememora şi gusta din nou această glumă răsuflată, prin cap îi treceau tot felul de gânduri. Virginitatea acestui băiat era atât de evidentă, încât s-a decis să îl încurce puţin. În acelaşi timp, i-a trecut prin cap că, poate în felul ăsta,câştigă şi ea  un ban în plus, iar lui, în mod sigur îi face un bine. Zis şi făcut: afişând o dezinvoltură care îi arăta predispoziţia pentru viitoarea ei carieră, s-a întors către el şi i-a spus.

            - Măi băiete, tu eşti prea cuminte. Este că până acum nu ai cunoscut femeia? Uite, dacă vrei tu, te învăţ eu ce este amorul. Dar nu pe gratis, o să te coste 10 dolari, şi mă jur pe ţigăneşte că nu o să-ţi pară rău, ba ai să mai vrei. Iar pentru că ţi-am desluşit această taină, o să-mi mulţumeşti toată viaţa.

            Văzându-l că stă de lemn tănase, ca să fie mai convingătoare, s-a apropiat de el, i-a luat mâna şi, cu mâna ei, i-a băgat-o în sân.

            - Ce simţi?, l-a încurajat ea, presându-i mâna transpirată de emoţie pe sânii ei care palpitau în aşteptarea mângâierii. Ca să fie sigură că  inspiraţia ei are efect, i-a îndesat mâna adânc în corsaj, însoţindu-şi gestul de un comentariu cu care l-a făcut praf şi pulbere pe tânărul adolescent.

            - Ia mângâie tu cu mâna ta aici, că ţâţa nu muşcă, îl ispitea ea, căutând să se asigure că mâna lui îi palpează sânii. Uite!, a insistat ea, apăsându-i mâna pe sâni şi rotind-o pe suprafaţa lor, mai mult ca să-l bage în boale, i-a cerut părerea. Hai, zi-mi ce simţi? Îţi plac?

            Băiatul, cu un gest spontan, inconştient şi nestăpânit, a băgat şi a doua mână în locaşul unde se zbăteau înfioraţi sânii ei, a căror configuraţie anatomică specială şi elasticitate îl obsedau la femei de când i-au dat primele tuleie. Cu ochii ieşiţi din orbite, nu a schiţat niciun gest de retragere a mâinilor din corsajul generos şi primitor al Frosei. Deşi se gândea cu groază ce s-ar întâmpla dacă mama lui l-ar vedea cotrobăind astfel în decolteul unei femei, a continuat să-i mângâie sălbatic, cu ochii închişi.

            Aproape leşinat de spaimă şi emoţie, băieţandrul, neştiind ce face, cu mâinile băgate pâna la coate în rochia ei, s-a trezit că îi frământă sânii cu violenţa necunoscătorului, transformând plăcerea femeii într-o durere difuză. În acelaşi timp s-a lipit de ea tremurând din toate încheieturile.

            - Ho, stai, mă, puţin, nu acuma, mai pe seară, l-a domolit ea. Te aştept la mine. Vezi, nu uita să ai cei 10 dolari la tine.

            Cu aceste vorbe, Frosa l-a lăsat în plata Domnului şi s-a grăbit să ajungă afară, lângă poarta primăriei, unde spera că grupul flăcăilor ciupitori o mai aşteaptă. 

            Ei erau acolo, încă nu plecaseră. Când Frosa a ajuns lângă ei, a făcut o remarcă sfidătoare cu glas tare, să fie sigură că este auzită.

            “A văzut cineva vreodată câini plecând din faţa măcelăriei?” Remarca ei nu îi privea numai pe flăcăi. Era jignitoare şi pentru ea. La rândul ei, se vedea ca o bucată de carne crudă adulmecată de dulăi.

            Strângând din dinţi ea se îmbărbăta în felul ei. Era tot mai convinsă că o femeie singură ca ea, cu trei copii, rămasă văduvă de timpuriu, fără carte, fără niciun sprijin de nicăieri, nu avea decât o singură şansă de supravieţuire: să se culce cu toţi bărbaţii care pot plăti pentru asta. Se amăgea totuşi că opinia publică va putea trece peste prejudecăţi şi o va privi cu îngăduinţă ca pe o femeie care aduce plăceri, ocolind astfel, cât se putea, vechile denumiri peiorative  cu care societatea gratula această categorie disperată de femei.

            Ca reprezentantă a sexului său, Frosa era frumoasă şi bine făcută. Ea se găsea în situaţia ideală pentru cariera alesă, mai ales că era singurul lucru la care se pricepea. Trebuia numai să-şi ia inima în dinţi şi să decidă când va începe să extindă la întreaga comunitate lucrările pe care le făcea înainte numai cu bărbatul ei în pat, după ce sufla în lampă.

            Când a început să lucreze, cu tatonări la început timide, a constatat că o astfel de practică, chiar dacă unii o consideră imorală, ei nu îi displace, ba din contră, îi place şi încă foarte mult. După părerea ei, acest sistem de schimbare zilnică sau de mai multe ori pe zi a partenerilor, era o schimbare în bine faţă de ce ştia ea.

            Flăcăii, nerăbdători, nici nu bănuiau la ce anume se gândea Frosa. Tot ce cunoşteau ei era că femeia asta se vindea deja şi nu cerea mult. Mai auziseră ei că era bună meseriaşă, o adevarată artistă. Dacă s-ar fi organizat cursuri de perfecţionare şi specializări în domeniu la sfârşitul cărora să se dea diplome, ea ar fi putut progresa într-atât, încât să ia doctoratul în materie cu menţiunea Magna cum Laude.

            Târguiala lor cu Frosa nu a durat mult. S-au înţeles repede, după care s-au despărţit urmând ca la ora şi locul stabilit să se întâlnescă pentru a pune în practică înţelegerea făcută.

            Acum, când Frosa mai hotărâtă decât oricând a decis ce va face în viaţă, se cuvine să nu îl părăsim la nevoie pe neajutoratul băieţandru, fiu de cântăreţ bisericesc.

            Emoţionat, acesta se pregătea pentru nesperata iniţiere. Pe scurt, după o chinuitoare aşteptare, imediat ce i s-a părut că se înserează, adolescentul a intrat tiptil în casă, a luat din sipet singura lui avere, o bancnotă de 10 dolari primită cadou de ziua lui şi, tremurând, a plecat glonţ la Frosa să i se predea împreună cu  ochiul dracului, cei 10 dolari, preţul cerut de ea.

            Când l-a văzut sosind în galop, alb ca varul, cu gura încleştată, Frosa a zâmbit şi a decis să nu îl amâne şi să rezolve chiar atunci pricina dintre ei. Mai ales că tocmai se întâmpla ca şi ea să fie apucată de acea mâncărime care i-a uşurat decizia de a se dedica meseriei de împărţitoare de plăceri.

            După ce a trimis ţâncii prin vecini, Frosa i-a luat mai întâi dolarii, după care, ţinându-l de mână pe nerăbdătorul amorez, l-a împins în bordei. Fără vorbă multă şi-a lepădat rochia, căci chiloţi nu avea, şi a rămas pentru o clipă goală, nemişcată, ca o stană de piatră în semiîntunericul bordeiului.

            L-a încolăcit apoi cu braţele ei fierbinţi de dorinţă şi grăbită să scurteze preambulul, i-a tras pantalonii jos.

            Ce a urmat, a fost o treabă de rutină. Cu experienţa ei, l-a îndrumat în direcţia corectă, s-a aşezat sub el şi a început acel joc parşiv al mişcărilor circulare şi al contrelor savante, astfel că bietul baiat a fost gata înainte de a înţelege prea mult din ce i se întâmpla. El a trăit însă acel spasm nebun care înrobeşte bărbaţii şi îi leagă pe vecie de femei. Numai că, în opinia lui, şocul a fost de scurtă durată şi din acest motiv a continuat exerciţiul cu mişcările spasmodice proaspăt învăţate, până când Frosa l-a apostrofat cu un aer de superioritate:

     - Opreşte-te, mă, că te-ai termenat!

Aşa a început pentru Frosa o nouă etapă de viaţă. Acum, când ocupaţia pentru care a optat a devenit oficială, cel puţin pentru ea, se gândea să modernizeze sistemul şi să renunţe definitiv la amorul clandestin, făcut pe furiş, să nu audă sau să vadă vecinii. Ea visa să facă din această activitate o meserie în toată regula, să-şi impună standarde ridicate, încât să devină cunoscută şi respectată ca o mare specialistă în domeniu. 

Capitolul III

Capitolul III

SRL-ul coanei Frosa. Istoria prescurtată a afacerii deschisă de ea de la înfiinţare şi până la lichidare. Tase, copilul favorit creşte şi vădeşte de timpuriu apucături rele. Mama lui îl iubeşte şi nu ia în seamă proastele lui obiceiuri.

Cum s-a mai spus, Tase a venit pe lume din întâmplare sau, mai bine zis, din zburdălnicia mamei lui, rămasă văduvă de timpuriu.

După cum se ştie, după sfârşitul de râs al soţului ei, Frosa lui Beştelitu’ ţambalagiul, a rămas fără niciun mijloc de trai. Ca să supravieţuiască şi să-şi crească cei doi copii rezultaţi în urma căsătoriei cu defunctul soţ, a început să se dea ba la unul, ba la altul pentru bani, până când a ajuns, cum recunoştea ea mai târziu cu mândrie: o curvă adevărată.

Decesul soţului îi schimbase viaţa mai mult chiar decât atunci când o furase de la părinţi, la vârsta de 15 ani şi o făcuse femeie, direct pe uliţă, lângă un gard.

Nu s-au stins bine ecourile înmormântării lui, făcută cu mult fast, cu trei popi şi muzică aleasă, că de’, fusese un artist, că au şi început comentariile batjocoritoare şi neîndurătoare cu văduva, ale obştei. Domnul Beştelitu’ a rămas în amintirea tuturor ca primul membru al comunităţii cu un sfărşit de pomină. El a murit, cum se spunea, fără ocolişuri în cartier “de o boală de cur”. În mediul acela, atât se ştia despre SIDA, că apare dacă relaţia sexuală se consumă prin dos.

Cum cei mici cereau fără încetare să mănânce, Frosa a trebuit să se exerseze din ce în ce mai des în proaspăta ei ocupaţie fără să-şi aleagă partenerii. Aşa a venit pe lume, fără comandă, Tase, încă o gură de hrănit.

Ce-i drept, Frosei îi plăcea meseria ei şi se minuna, mulţumindu-i Celui de Sus că i-a dat un instrument cu care poţi să câştigi bani muncind cu plăcere la ceva de care nu se mai sătura. Şi nici nu era prea complicată munca asta a ei. Trebuia să-şi ridice fustele până la brâu, iar dacă pretenţiile clientului erau mai mari chiar să se dezgolească complet şi să stea cuminte până când cel căţărat între timp deasupra ei reuşea să se descurce cu obiectul tranzacţiei.

În acest stadiu, Frosei nu îi rămânea altceva de făcut decât să icnească, iar dacă individul plătea bine, să scoată anumite vocalize specifice, ca să-l amăgească precum că el ar fi grozav de bun în sportul pe care tocmai îl practicau. Când ea voia să dea lucrării pe care o executa o notă de strălucire aparte, se angrena în executarea unor mişcări proprii de împingere în contratimp cu cel aflat deasupra. Acest răsfăţ pe care îl făcea numai pentru anumiţi clienţi, avea mai multe efecte beneficii:

-  în primul rând, un efect financiar pentru că ridica tariful prestaţiei;

- în al doilea rând, avea un puternic efect moral. Luptând contra clientului, cum era vizibil că o făcea, lăsa impresia unui gest de revoltă; dovada, pe de o parte a dezacordului dintre ea şi cel aflat la etaj, precum şi a faptului că ea părea că face parte din opoziţie, împotrivindu-se acţiunilor întreprinse de el;

- în fine, mişcându-se decalat în timp, atitudinea ei generală îl făcea să pară pe individul cu care transpira împreună, drept agresorul intimităţii ei.

Aşa, coana Frosa, cum era apelată acum cu respect în cartier, s-a transformat dintr-o femeie destinată prin căsătorie domeniului privat, în o femeie la care aveau acces toţi bărbaţii plătitori: pe scurt a devenit o femeie publică. Niciodată Frosa nu s-a plâns de munca ei şi nu înţelegea pe nimeni din cei care se văicăreau că trebuie să muncească. Ea ar fi muncit oricât pentru bunăstarea familiei.

Anii treceau şi Frosa, mai bine împlinită acum şi frumoasă foc la cei 22 de ani ai ei, câştiga bani buni, atât de mulţi că îşi hrănea copiii numai cu produse de la Mc Donald’s, îi ţinea curăţei şi bine îmbrăcaţi. Surplusul îl împrumuta drept camătă şi după alţi câţiva ani de la deschiderea SRL-ului ei, cum îi plăcea ei să-i spună afacerii, şi-a luat Merţan şi casă.

De la o vreme, Frosa şi-a permis unele investiţii. Prin licitaţie, a devenit acţionară la o firmă care se ocupa de importul prezervativelor parfumate. A chibzuit mult până să aleagă unde să-şi investească banii şi a ales această firmă din domeniul de activitate unde avea expertiza necesară. Se înţelege de la sine că, pentru a-şi întări calitatea de acţionar, ea trebuia să facă reclamă gratuită şi agresivă pentru produsele din nomenclator. Totodată, a trebuit să asigure condiţiile necesare pentru desfăşurarea demonstraţiilor practice. Bancul de probă la care s-au făcut verificările ce urmau să ateste trăinicia şi eficienţa prezervativelor, a fost chiar ea.

Acţiunea s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe numeroase din care nu au lipsit negustorii din branşă: proxeneţii, codoşii şi peştii, doritori - nevoie mare - să se instruiască cât mai profund cu privire la calităţile acestor martori tăcuţi şi eficienţi ai plăcerilor.

Pentru a se definitiva sortimentaţia produselor ce urmau să constituie paleta de import, o  parte dintre acţionarii principali, din respect pentru clientelă, au ţinut morţiş ca, în numele acestora, să verifice pe viu calităţile prezervativelor. Ele nu trebuiau să se fisureze în timpul activităţii, oricât ar fi ea de agitată, să nu creeze o cât de mică stare de jenă asupra părţilor aflate în contact în timpul executării procedurii şi să nu lase impresia existenţei unei pelicule străine între epiderme care să aducă prejudicii calităţii orgasmului. Şi, în sfârşit, să emane parfumul prevăzut în prospect pe toată durata partidei.

Cu toată îmbulzeala inerentă produsă în timpul demonstraţiilor, Frosa a rezistat cu zâmbetul pe buze întregului grup de asediatori, uimindu-i pe participanţi cu rezistenţa, insaţietatea şi talentul ei. Departe de a-i fi pricinuit vreun neajuns, aceste lucrări practice, în ansamblul lor, i-au mărit notorietatea şi i-a dublat numărul de clienţi fideli.

Apogeul ascensiunii în domeniul afacerilor l-a atins, însă, odată cu obţinerea dreptului de reprezentare pe ţară a unei firme care avea ca obiect de activitate comercializarea unui fel de jucărioare destinate exploatarii slăbiciunilor omeneşti. Chiar de la deschiderea reprezentanţei, a devenit clar pentru toată lumea că, de fapt, firma respectivă comercializa jucării sexuale.

Pentru câştigarea competiţiei de atribuire a reprezentanţei şi punerea cu botul pe labe a concurenţei, Frosa a trebuit să ducă o luptă crâncenă, dură şi lipsită de scrupule. În final, ea şi-a adjudecat victoria, ca urmare a facilităţilor pe care le-a acordat; suportarea costurilor ocazionate de demonstraţiile “live” şi susţinerea instruirii practice a distribuitorilor privind importanţa produselor firmei în jocul dragostei plătite.

         Afacerile descrise au propulsat-o în topul meseriaşelor avangardiste din breaslă şi i-au adus mai târziu beneficii substanţiale. Dacă se are în vedere numai livrarea gratuită a prezervativelor pentru activitatea proprie, nelimitată cantitativ şi cota parte din drepturile de imagine pentru reclamele filmate cu Frosa devenită pornostar, se poate lesne imagina că profitul ei a atins un nivel semnificativ.

Aceste extinderi, adăugate la ocupaţia ei de bază, au transformat-o dintr-o curvă modestă, într-o prosperă femeie de afaceri, chiar dacă şi înainte de lărgirea domeniului său de activitate avea o clientelă stabilă, cu posibilităţi de câştig peste media locului şi a meseriei. Astfel a reuşit ca în scurt timp să-şi creeze un portofoliu impresionant de clienţi care o recomandau de la unul la altul ca o foarte bună profesionistă, meseriaşă până în vârful unghiilor. Pentru a-şi menţine poziţia de lider, muncea mult, cât o echipă întreagă de “fete”, dar nu s-a plâns niciodată. Nu şi-a luat niciodată ajutoare sau ucenice, cu toate că oferta de forţă de muncă în domeniu era mai mult decât îndestulătoare, s-ar putea spune chiar excedentară.

“Meseria asta trebuie să o faci singură dacă vrei să ai succes”, era maxima ei preferată. Munca ei plină de abnegaţie, alături de faimă şi prestigiu în meserie i-a adus în scurt timp şi o bunăstare materială de invidiat. Acum, ea îşi putea permite aproape orice dorea; firea ei  prudentă a făcut ca, spre binele ei, să nu îşi dorească decât avantaje rezonabile.

Într-o vreme îi căşunase să se apuce de învăţat limbi străine, să iasă la export sau să atragă clienţi din afara ţării. Nu îi era prea clar nici ei ce şi cum anume, dar s-a răzgândit şi şi-a concentrat atenţia asupra educării copiilor.

Aşa a ajuns eroul nostru, Tase, să fie înscris la o grădiniţă din centru. Pentru paza lui, Frosa a tocmit bodyguard şi acum el părea, ba chiar şi era - un copil de bani gata.

După “înaltele lui studii la grădiniţă” ambiţioasa lui mamă l-a înscris la una din cele mai bune şcoli din capitală, perioadă în care începea să se contureze personalitatea controversată a viitorului domn Tase Beştelitu’.

Acest băiat neastâmpărat care îşi uimea cunoscuţii prin agerimea lui, a fost din prima zi copilul preferat al Frosei. Din geneza lui, ea a făcut întotdeauna un secret bine păstrat. Poate că aşa cum a declarat ea la primărie, nici nu ştia cine este tatăl lui biologic. Dacă cineva insista să afle amănunte, ea îşi impunea mereu punctul de vedere, de nezdruncinat.

- Pe copilul ăsta l-am făcut singură. Eu am primit numai o sămânţă de la cineva care putea fi oricine, am lăsat-o să încolţească în mine şi atât. Băiatul ăsta nu are şi nu a avut niciodată tată. Eu sunt şi tatăl şi mama lui.

La şcoală, drept semn că Tase nu este un oarecare, a fost pus în banca a treia de la fereastră, lângă băiatul primarului. Nu ştie de ce, dar lui i-a făcut plăcere ca din prima zi să îşi bată joc de colegul său de bancă. Geniul răului începea să-şi arate colţii.

- Măi, copilaş, l-a interpelat Tase de cum l-a văzut pe băiatul primarului: mai ai fraţi sau surori pe acasă sau prin vecini sau pe la ţară, prin Teleorman, de unde vă trageţi voi?

- Nu, dar de ce mă întrebi?, s-a mirat Milică, băiatul primarului.

- Spune-i lui taică-tău că a avut noroc. I-a venit mintea la cap şi s-a oprit la timp, înainte să umple pământul cu tăntălăi ca tine. Sau, la voi, pe copii îi aduce barza? Ori îi aduce bărzoiul de şofer, a continuat tot el şi s-a pornit pe râs.

Milică nu prea a gustat gluma sau nu a vrut să îi dea atenţie pentru că a tăcut şi nu i-a răspuns. Atâta i-a trebuit lui Tase. Nu s-a lăsat şi a continuat cu insinuările.

- Nu răspunzi, ştii tu ceva. Dar coteţ aveţi?

- De ce crezi că ne trebuie coteţ?, s-a trezit Milică din muţenie surprins că este antrenat fără voie în jocul parşiv al colegului său de bancă.

După ce i-a răspuns, băiatul primarului a fost apucat de o dorinţă aprigă să îl umilească pe acest pui de lele pentru impertinenţa lui şi a decis că a venit momentul să îl pună la punct, să-l facă să simtă marea diferenţă dintre ei. El, un copil de primar cu mare putere în oraş, iar Tase, un amărât de băiat de curvă. Chiar dacă este stilată şi are o clientelă bună din care fac parte şi unele din notabilităţile oraşului, tot târfă rămâne.

Ajuns aici cu meditaţia lui internă, o clipă a avut un moment de ezitare. I-a apărut în minte o posibilitate care l-a îngrozit. Făcând ochii mari cât ceapa şi dând din cap ca un viţel asaltat vara de muşte, căuta să se detaşeze de imaginea care îi apăruse în minte. Efortul lui a învins spaima prin care trecea şi plin de speranţă a alungat-o.

Chinuitoarea dilemă care îl zăpăcise se justifica prin faima în creştere a coanei Frosa, iar întrebarea pe care şi-a adresat-o sieşi era dacă şi tatăl lui, distinsul domn primar, fost provincial din Teleorman, fusese sau mai rău, era încă unul din clienţii ei? Numai la acest gând i s-a făcut rău. Ce tragedie ar fi fost! Doar un moment, atâta a durat în mintea lui aventura tatălui său, pentru că în faţă i-a apărut imediat imaginea doamnei primar cu apetenţa ei pentru lux şi întreţinere corporală. Hotărât, nu se putea ca taică-său să fi călcat strâmb. Avea acasă tot ce îi trebuia şi încă parfumat cu mirosuri subtile. Liniştit acum, a început să turuie.

- Nouă nu ne trebuie coteţe; nu creştem găini şi nici purcei. Tata, în afară de faptul că este primar, este şi patronul unei firme de exploatare a unor cariere naţionale. Nu mai ştiu nici eu câte şi de care fel. Se ocupă şi de importul materialelor de construcţii. Toată ziua dă ordine la toată lumea să pună borduri pe străzi, bulevarde, în parcuri, peste tot, chiar şi trei ori pe an în acelaşi loc dacă vrea. Mai ales, acolo unde nu sunt necesare borduri noi. Asta consider eu că este adevărata putere. Să faci numai ce vrei tu,  fără să-ţi pese de ce spun alţii.

Mândru - nevoie mare - de isprăvile tatălui său, Milică a continuat să mitralieze verbal mica lui asistenţă, ridicându-şi în slăvi ascendenţa.

- Şi să mai ştii că face tot felul de afaceri cu regii asfaltului. Le dă unora contracte mari pe care ei nici nu pot să le facă, să toarne sute de kilometri de asfalt. Dacă patronii firmelor alese, întotdeauna aceleaşi, spun că nu vor termina la timp lucrările, tot el îi linişteşte. Îi asigură că nu are importanţă dacă ele întârzie şi sunt de calitate proastă dacă poţi trage foloase personale şi din asta. Tot tata îi îndeamnă să ceară pentru lucrări mai mult decât costă. Oricum, el le achită în avans. Banii îi ia din primărie şi dacă nu ajung, se împrumută, după care îi împarte cu ei.

Ajuns aici, Milică, odrasla primarului, şi-a fracturat discursul să vadă dacă l-a dat gata pe acest coleg neruşinat. Mulţumit de felul cum arăta mutra lui Tase care, pe măsură ce el se înfierbânta, căpăta un aer din ce în ce mai ponosit, i-a dat lovitura de graţie.

- Aşa că, vezi, tata are bani destui să cumpere pui şi carne proaspată şi orice altceva ne trebuie de aici sau din supermarket-urile din toată lumea; Germania, Franţa, Italia, Anglia şi chiar din America sau de oriunde pofteşte mama. Ai auzit tu de America, măi, broscoiule?

Junele primarului a fost învăţat de mic să fie arogant şi să-i sfideze pe toţi, de aceea ca să-l convingă pe Tase că nu exagerează cu nimic, a continuat:

          - Oricum, acţiunea asta, “cumpăratul” a tot ce este nevoie în casă, nu prea se întâmplă să o facem noi. Vicele are grijă de aprovizionarea ambelor familii, a lui şi a noastră şi le primim plocon. Pentru orice aprobare, un aviz de construcţie pentru o vilă, o iscălitură ici, una colo, aduce de mâncare pentru o lună şi nu numai atât. De fiecare dată când se întâmplă, îi aud pe tata şi pe vice şuşotind şi mai sesizez un zgomot specific bancnotelor care trec dintr-o mână în alta. Aş vrea să-ţi mai dau un exemplu de deşteptăciunea tatei. Când am început să  construim pe malul unui lac o vilă uriaşă, ca un mausoleu, grandoarea proiectului a impus  musai ca suprafaţa de teren pe care să fie ridicată să nu aibă mai puţin de 5.000 metri pătraţi. Crezi că tata a făcut ceea ce făcea orice prost? Aiurea! Nu a cumpărat terenul, dar a îmbrobodit nişte popi de ţară şi le-a luat din  patrimoniul bisericii 5.000 metri pătraţi cu vederea spre lac în concesiune pe o perioadă de  minim 50 de ani. Pentru acest teren, tata plăteşte anual o chirie de 100 euro, mai puţin decât un prost care nu are loc în curte măcar să întoarcă o căruţă. Este adevărat, a continuat cel care a avut norocul să se nască din tată escroc, mama este o campioană absolută la cheltuieli. Dar ea nu cumpără decât articole de lux: rochii de firmă din colecţii, genţi, pantofi, ceasuri scumpe, bijuterii şi nu din Fomânia. Ea zboară săptămânal la Paris sau nu mai ştiu unde şi cheltuieşte de fiecare dată o avere. Niciodată tata nu se supără şi îi spune: “Cumpără, măi, nevastă, că ai de unde! Atâta vreme cât sunt primar, mă simt ca un profesor care predă subalternilor şi populaţiei numai elemente de matematică superioară: folosesc exclusiv tabla înmulţirii şi adunării. Pe cea a scăderii am desfiinţat-o, aşa că fii fără grijă. Tot timpul o să se adune şi nu va scade niciodată. Dacă ştii unde să cotizezi şi unde să ungi, întotdeauna o să ai funcţii din care să mulgi, iar verdictele pe care le vei primi de la cei care judecă reclamaţiile împotriva ta vor fi mereu NUP (neînceperea urmăririi penale)”. 

 Fâră să se lase impresionat de lăudăroşenia norocosului cu tată primar, Tase care îşi pregătise pe îndelete lovitura, i-a ripostat:

- Nu trebuie să-mi dai mie raportul despre ce şi cum ciubucăreşte taică-tău. Dacă te torn şi vine poliţia să vă controleze, aţi încurcat-o, nu? Vezi, mă, de ce te-am întrebat de coteţ? Pentru că locul tău este acolo.

Rănit în amorul lui propriu de beneficiar, urmaş şi demn continuator al carierei de borfaş şi înşelător al naţiunii, Milică, revoltat, a ţinut să îi comunice în replică dreptul inalienabil la şpagă al şefilor.

- Ba deloc, că şi poliţiştii iau ciubuc. Ne-a spus tata că într-o zi unul a întrecut măsura. A luat mai mult decât el pentru muşamalizarea unui scandal iscat între grupuri de beţivi care se ocupă de proxenetism, sechestrarea de persoane şi comerţ cu droguri.

- Taci, mă, prostule, că îţi bagi familia în bucluc, s-a burzuluit Tase din nou la el. Taci, că uite a sunat clopoţelul şi trebuie să intrăm în clasă. Oricum clopoţelul trebuie să îl auzi pentru că dezvoltă mai mulţi decibeli decât zgomotul pe care îl face apa ce îţi sună ţie în cap.

Discuţii de genul ăsta au mai avut loc, dar Milică nu s-a mai supărat. Şi-a dat sema că asta îi este firea lui Tase şi dacă îl întărâtai, se făcea şi mai rău.

Nu se ştie cum, dar împotriva primelor lui porniri, Tase a prins o simpatie deosebită pentru Milică, cu toate că i se părea a fi un prostănac cu noroc chior. În timp ce jalnicul lui coleg avea de toate, inclusiv un tată uns cu toate alifiile, el nu avea tată deloc, nici măcar un tată golan. Cel puţin mama lui nu i-a vorbit niciodată despre aşa ceva.

În timpul şcolii nici unul din colegii lui nu l-a înţeles pe Tase. De ce trebuia ca el să fie el altfel decât ei? Şi în clasă şi pe terenul de sport, peste tot? De altfel nici el nu înţelegea ce microb ascuns îl făcea să funcţioneze parcă pe principiul lui invers.

Să fie oare vinovat amestecul de gene necunoscute cu care s-a confruntat coana Frosa la începutul carierei? Oare contactul dintre acestea şi ADN-ul Frosei, a determinat o revoluţie genetică sau i-a zdruncinat ereditatea? Acelaşi lucru s-a întrebat şi biograful lui de mai târziu, când şi-a luat răspunderea povestirii vieţii lui Tase.

În acest timp, băiatul creştea şi unora li se părea că i-a venit mintea la cap. Gravă eroare. Vorba asta cu mintea a ieşit în evidenţă ceva mai târziu, dar pe dos, când nimeni nu se mai aştepta şi numai după ce Tase şi-a întrerupt studiile zicând că ştie destule.

Renunţarea la învăţătură, unde avea şanse reale să progreseze, a reprezentat suprema dovadă că, în cazul lui, nu se putea conta pe maturizare, iar treaba cu mintea, era chiar o poveste. Pe scurt, în ciuda opoziţiei disperate a mamei sale, viaţa de scormonitor pentru descoperirea nestematelor culturii s-a terminat pentru Tase imediat după terminarea liceului.

Despre facultate, visul ei secret, Tase nici nu a vrut să audă. El s-a opus violent şi a insistat că are chemare pentru afaceri şi nu mai poate aştepta. “Orice întârziere ar putea să-i compromită startul”, susţinea el mereu în faţa Frosei. Groaza lui cea mai mare era că, între timp, hoţii aştia de la putere vor fura tot ce este de furat în Fomânia şi lui nu-i va mai rămâne nimic.

Perioada aceasta a fost şi cea mai dificilă din viaţa Frosei, mai cu seamă că se apropia vertiginos de vârsta de 40 de ani. Presimţea că business-ul ei va începe să scadă şi, odată pornită pe o pantă descendentă, ar fi ajuns o biată târfă, din ce în ce mai puţin căutată, cu pedigriul uitat, demodată, fleşcăită şi fără solicitanţi.

Acum era vizitată mai mult de clienţii tradiţionali cu care întreţinea relaţii corporale încă de la începuturile carierei ei. Este drept că nici ea nu mai căuta să-şi extindă reţeaua de clienţi şi se mulţumea cu vechiturile ei. Se mai întâmpla ca unora, atinşi de înaintarea în vârstă, să nu le funcţioneze bine hormonii sau să se lenevească, caz în care, patroana şi totodată unicul angajat, Frosa însăşi, trebuia să intervină cel puţin manual pentru remedierea situaţiei. Uneori, nici această intervenţie nu era suficientă şi trebuia ca să se spurce pentru resuscitarea organului neputincios.

Toate acestea, la care se adăuga părerea oglinzii pe care o consulta din ce în ce mai des, cât şi vederea lui Tase care crescuse şi ajunsese un vlăjgan de 1,90 metri, au convins-o că este momentul să tragă obloanele şi să-şi lichideze SRL-ul.

În sinea ei, Frosa era sigură că pentru ea viaţa nu s-a sfârşit - va continua să facă aceleaşi prestaţii, dar numai pe bază de voluntariat, fără bani, exclusiv pentru plăcerea ei.

Relaţia ei cu Tase a fost întotdeauna un mister pentru rude şi apropiaţii casei. Toţi se întrebau care este de fapt poziţia lui faţă de meseria mamei lui. Şi asta pentru că, în timp ce Frosei i se părea că tot ce face ea este fără cusur, pentru mulţi, meseria pe care o practica nu era considerată onorabilă.

Tase îşi iubea mama, cel puţin aşa credea fără să fie prea convins de adâncimea sentimentelor lui filiale. El vedea în practica ei numai sursa de câştig. De aceea, o considera o meserie ca oricare alta.

Desigur, cu anumite limite, bunăoară una din ele era aceea că putea fi practicată numai de femei, teoretic de orice femeie. Selecţia naturală intervenea însă şi aici. Deveneau curve cu adevărat numai cele care atrăgeau bărbaţii ca un magnet şi care dovedeau vocaţie pentru această meserie. O femeie nu trebuia să fie excesiv de frumoasă pentru a-i fi recunoscute calităţi de bună practicantă. Ajungea numai să nu pară atât de urâtă, încât bărbaţilor să le fie teamă să rămână singuri cu ea pe întuneric.

Până la urmă viaţa a avut grijă să infirme teoria exclusivităţii sexului femeiesc în această meserie. Mai demult, când el era încă un copil, a auzit nişte zvonuri în legătură cu cineva apropiat din familia lor, un bărbat, care pentru bani, ca şi coana Frosa, maică-sa, s-a pus pe post de femeie şi murise din cauza asta. Nefiindu-i prea clară speţa, a renunţat la cercetări aprofundate şi a lăsat lucrurile la nivel de folclor.

Precum se ştie, insensibilă la orice influenţă, Frosa a depăşit de mult faza de nehotărâre şi a ales cu siguranţă drumul pe care să îl parcurgă în viaţă.

După ce şi-a desenat traiectoria în viaţă, pe măsura trecerii timpului, a înţeles tot mai bine cât de mult datora meseriei alese, ea şi familia ei. Îşi acceptase de la început condiţia de femeie care se vinde cu toate avantajele, dar şi dezavantajele ei.

Frosa era dotată de la natură cu ceva minte, este drept că ea nu era cultivată şi din acest motiv nu punea prea mare bază pe ea. Mânată mai mult de instincte şi premoniţii, şi-a dat seama că pentru a rezista, trebuia să îşi impună o conduită care să o menţină la suprafaţă, să evite căderea în mocirla ucigătoare a regretelor tardive. Păstrându-şi echilibrul interior, i-a fost mult mai uşor să suporte şi opiniile “anti-meserie” de care era înconjurată.

Zilnic, după terminarea programului de lucru cu publicul, făcea o baie bună prin care înlătura orice urmă a hârjoanelor ei şi se simţea purificată. După spusele ei, intra în baie curvă şi ieşea de acolo nou-nouţă, aproape fecioară. Ea se amăgea că aşa şi este, desigur păstrând proporţiile şi neţinând seama de membrana iniţială de blocaj ce îi fusese sfârtecată cu un sfert de secol în urmă.

Lui Tase îi plăcea să o vadă pe Frosa făcând baie. Ea îi dădea voie să o privească, mai mult, era mândră că fiul ei o admira. Amândoi nu aveau niciun fel de prejudecăţi. El se mulţumea să îi admire silueta suplă, cu sânii viguroşi, generoşi şi coapse frumos arcuite, ca în picturile unor artişti plastici, preocupaţi mai mult de admiratul şi pipăitul modelelor decât de pictatul nudurilor.

Asta se întâmpla înainte ca el să împlinească 14 ani pentru că, după această vârstă, începuse să i se aprindă simţurile la vederea unei fetişcane cu mers sacadat şi sâni tresăltând obraznic sub bluză, în ritmul paşilor.

De la o vreme, din cauza extrapolării senzaţiilor pe care le trezeau în el fetele bine dezvoltate - pe care şi le imagina ca femei în devenire aflate pe moment în stadiul de răsad - Tase nu îşi mai permitea să o vizioneze pe Frosa făcând baie. Motivaţia renunţării la acest spectacol era teama ca el să nu atingă pragul de incandescenţă vecin cu incestul.

Acum, când el împlinea 18 ani şi termina liceul, iar Frosa, în pragul vârstei de 40 de ani, se hotărâse să pună capăt carierei, relaţia ei cu Tase a devenit una absolut normală, ca în orice familie cumsecade.

Făcând bilanţul financiar al activităţii ei profesionale, nu vedea niciun motiv să fie nemulţumită. Conturile şi bunurile pe care le avea, îi asigurau o retragere onorabilă din lumea afacerilor. Două lucruri regreta acum, la sfârşitul voluntar al carierei.

- Nu a înţeles de ce munca ei şi a colegelor de breaslă, plină de riscuri, dusă cu spirit de sacrificiu, abnegaţie şi talent - care a adus multor bărbaţi bucurie şi senzaţie de putere - nu a fost recunoscută şi acceptată de autorităţi în lista oficială de meserii.

- În al doilea rând, de ce la sfârşitul unei cariere ca a ei nu se acordă pensie, cu atât mai mult cu cât aici pensionarea survine mai devreme decât în alte meserii.

Ieşirea la pensie, după cum se ştie, în cazul practicantelor amorului pe bani nu se datorează lipsei dorinţei de muncă, ci este urmarea scăderii cererii în branşă. În ultimă instanţă, această scădere este urmarea accentuării vizibile a unor defecţiuni anatomice ancestrale de care se fac vinovaţi Adam şi Eva care au avut o prestaţie slabă când şi-au negociat drepturile la izgonirea din Rai.

Dacă se gândeşte ea mai bine, i se pare că ar trebui ca pe lângă pensie, să fie acordate şi sporuri de noapte, de risc, de neputinţă (a bărbaţilor fireşte, nicidecum a femeilor care, după cum se ştie, nu sunt nici potente, nici impotente).

În acelaşi timp, Frosa era conştientă că are şi puncte slabe. Nu a emis facturi, nu plătit niciodată TVA sau impozit pe profit. Dar nu din vina ei. Vina este tot a lor, a guvernanţilor care nu ştiu decât să f- - ă  poporul şi nicidecum să îi dea nişte amărâte de drepturi. Şi mai avea Frosa o dilemă. Îi venea greu să îşi imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă în locul strălucitei cariere pe care a avut-o, ar fi ales ghicitul în cărţi sau în cafea.

Răspunsul şi l-a dat tot ea. Ghicitul în cărţi este o înşelătorie din care clientul nu se alege cu nimic; nu are nicio mulţumire, nici sufletească şi nici trupească.

Amorul, aşa cum l-a practicat ea, a fost altceva. O senzaţie atât de aproape de fericire, încât întotdeauna a avut impresia că se află la limita dintre material şi spiritual, dintre luciditate şi nebunie. Aşa a reuşit ea de fiecare dată să îşi trimită clienţii spre emoţii nebănuite, intense şi în plus a avut marele avantaj că a putut să participe de fiecare dată la extaz pe banii lor.

Oricum, până la urmă alegerea făcută de ea i-a oferit destulă plăcere şi mult mai mulţi bani decât ghicitul.