Capitolul VIII

Capitolul VIII.

Ultimele clipe ale lui Tase.

Tase moare, fără să îşi vadă visul realizat. Frosa suferă, dar se gândeşte şi la viitorul ei.

             Jaful în care şi-a pus speranţele că îl va scăpa de urmările aventurilor sale financiare prin conturile Frosei şi totodată îi va asigura intrarea în grupul hoţilor oficiali ai neamului, nu a avut un sfârşit fericit  pentru Tase. Un glonte chior, tras la întâmplare de un jandarm pe care nici nu îl cunoştea, l-a lovit în piept, lângă inimă.

Prima senzaţie avută după şocul loviturii nu l-a îngrijorat. Rana făcută de glonţ nu i s-a părut gravă şi a continuat să ţină rucsacul cu bani în spinare. Gândul că raniţa îl poate proteja dacă reuşeşte să scape de barajul de foc, îi dădea o anumită linişte. Răsuflarea îi devenea din ce în ce mai grea şi sacadată. Rana din piept sângera tot mai tare şi îmbiba batista îndesată de el sub cămaşă şi nu i-a putut opri hemoragia.

Cu sângele şiroind după el, alerga împleticit căutând să se îndepărteze de locul jafului. În goana lui către ieşire, lăsa în urmă, pe dalele de ciment, o dâră roşie, vâscoasă. Se simţea ameţit şi îngrijorat mai ales că nu vedea pe nimeni din complicii cu care atacase banca. Nu ştia dacă ei fuseseră prinşi sau ucişi; acum, pentru el era totuna. Rămas singur, căuta cu disperare să iasă din capcana în care căzuse.

Nu ştia cât de mult a mers prin subsolul băncii. I se părea că aleargă prin acel subsol de când se ştie. În fuga lui disperată a văzut o luminiţă la capătul tunelului, a încetinit paşii şi s-a oprit sperând că a ajuns la ieşirea din subsol. În aceeaşi clipă a căzut fulgerat chiar în locul din care a văzut luminiţa. Luminiţa era, de fapt, flacăra tâşnită din ţeava armelor jandarmilor de unde a plecat o nouă salvă de gloanţe care îl căutau. L-au găsit, l-au lovit mortal şi Tase nu a mai ştiut nimic.

În această stare a fost găsit de echipa salvării şi a fost transportat urgent la reanimare. Familia, adunată în grabă lângă patul în care zăcea, asista neputincioasă la căpătâiul lui în timp ce el se lupta pentru supravieţuire.

Ambiţia lui nemăsurată de avere a făcut din Tase un adevărat geniu al răului, un talent înnăscut cu perspective nelimitate în domeniu, începând cu micile găinării şi terminând cu jaful armat.

Avea o imaginaţie debordantă şi un început de paranoia îmbogăţirii fără muncă care l-au dus la pierzanie.

Faţa sa, cândva umană, devenise, în pragul morţii, lividă, ca o mască pe care se vedeau trăsăturile specifice clasicului escroc fomân trăitor în perioada anilor 1990 - 2010.Vicleană, cu ochi nesiguri, lipsiţi de sinceritate, lunecoşi, întotdeauna atenţi să îţi localizeze portofelul sau să-ţi descifreze codul de pe card, gata oricând să îţi vândă fără scrupule cartierul Băneasa sau Marea Neagră, Munţii Carpaţi, parcul Herăstrău sau Grădina Zoologică - întotdeauna ce nu era al lui - pe bani puţini, la preţ de chilipir, aproape gratis.

De fapt, acest escroc, un personaj tipic, specific perioadei în care a trăit Tase, împreună cu şleahta lui, a scos întreaga ţară la mezat cu locuitori cu tot. Pentru ei nu avea importanţă pretul, ci afacerea. 

           Cu toate că Tase dădea dese pomeni săracilor oriunde îi întâlnea, el nu era un om milostiv, sensibil la suferinţele altora. Gestul lui, cel cu pomana, îl făcea mai mult pentru a-şi gâdila orgoliul. Îi plăcea să-i vadă pe cerşetori tăvălindu-se la picioarele lui pentru nişte mărunţiş aruncat regeşte de el.

Pe de altă parte, deşi era ateu, îi plăcea să se amăgească cu iluzii. Dacă ar exista un personaj suprem, o divinitate, un Dumnezeu care de undeva de sus supraveghea omenirea şi putea interveni uneori, într-un fel sau altul, pentru a potoli excese sau a remedia greşeli, atunci nu ar avea ce pierde dacă îl inducea în eroare pe acel Cineva cu aparenta lui grijă de săraci. Vedea în asta un câştig personal ca o poliţă în alb pentru zile negre.

Actele de caritate nu îl ţineau mult şi nu reprezentau fondul lui sufletesc, morala lui, iar mărinimia lui temporară nu avea nimic comun cu haiducia. Pomenile lui nu semănau câtuşi de puţin cu actele de haiducie cunoscute de istorie. Haiducii furau de la bogaţi şi împărţeau prada celor săraci, având, la vremea lor, un rol de arbitru care echilibra veniturile  între păturile sociale.

Spre deosebire de haiduci, Tase se hotărâse să fure pentru bunăstarea şi huzurul lui personal, egoist şi nu avea nicidecum intenţia să împartă  săracilor ce fura de la cei bogaţi. De aceea nu vedea nicio asemănare - forţată de multe ori de acoliţii lui - dintre el şi haiduci. Înţelegea foarte bine deosebirile de substanţă care separă un hoţ de drept comun de unul care poartă blazonul de apărător al sărăcimii. El fura pentru că aşa a crezut că este bine şi pentru că a fost învăţat să fure de însăşi evoluţia strâmbă a societăţii instalată după căderea comunismului.

Această aşa zisă democraţie, aflată la cheremul unor şefi apăruţi din gloata informă şi murdară a nemerniciei, a reuşit marea performanţă să scoată în relief numai pe cei care au furat, au jefuit şi au siluit legea, neamul, onoarea şi mândria unei ţări, au jertfit încă o dată viitorul naţiunii şi i-a pedepsit pe tinerii ei să emigreze în lumea largă.

Din aceste motive, Tase şi alţii ca el, au devenit escroci. A fost puterea exemplului dat de dregătorii moderni ai Fomâniei.

Fiind singurul din familie cu stofă de veritabil mafiot, nimeni nu cuteza să îl contrazică. Ce  spunea el, era sfânt. Timpul trecea greu. În timp ce familia lui spera că se va întâmpla o minune, doctorii erau pesimişti. Făcuseră tot ce depindea de ei să îl salveze, dar şi ştiinţa medicală are puteri limitate. Cunoşteau care va fi deznodământul în ce-l priveşte pe rănit, dar nu ştiau când se va produce.

De undeva de sus, din purgatoriu probabil, Tase, în drum către o altă viaţă sau către moartea adevărată, se uita la rudele lui şi, pentru prima dată, nu îi mai iubea. Era chiar furios pe familia lui, pentru figurile lor plânse, jalnice de înmormântare, înainte ca el, personajul principal, cel ce urma să moară, să se decidă să o facă.

Impulsul producerii inevitabilului i-a dat puterea să se ridice cu un efort uriaş în capul oaselor şi, holbându-se pe rând la toţi pentru ultima oară, le-a spus:

         - Să vă fie clar la toţi. Tase nu moare. El se mută. Unde mă mut eu nu ştiu acum, dar o să aflaţi. O să vă dau curând de veste. Efortul lui de ultimă clipă a fost atât de mare, încât l-au părăsit puterile şi şi-a aşezat sfârşit capul pe pernă.

Deodată, aparatul instalat la capătul patului care până atunci desenase zig-zaguri zglobii pe ecranul unui monitor plictisit, şi-a schimbat semnalul afişând o linie continuă, fără sfârşit, pe care a însoţit-o cu un sunet strident, sfidător, fără modulaţii, ca o sirenă de alarmă în agonie.

Pentru Tase toate se sfârşiseră. Nu mai simţea nimic. Ultima licărire conştientă că el ar mai fi existat încă, a fost o senzatie de cădere nesfârşită spre abisul infinitului pe care fiecare muritor o parcurge o singură dată: atunci când a plecat cu speranţa atingerii cerului.

De cele mai multe ori acest ultim drum, ca şi drumul lui Tase, ultima speranţă, se sfârşeşte cu o imensă dezamăgire aflând că staţia terminus este, de fapt, poarta iadului.