Prezentare romane, cărţi

Cuvântul autorului

2010-09-03T22:45:00.000-07:00

Moto: Comunismul este opiu pentru popor.

Parafrază a falsului slogan lansat de Lenin: "Religia este opiu pentru popor")

Omagiu preţioasei mele colaboratoare şi inspiratoare, Aurora Cristea

Nuvela TASE sau BEŞTELITU’ SAGA este un pamflet cu accente sumbre care încearcă să scoată la lumină presiunile exercitate de un mediu politico-economic ostil asupra unei societăţi în formare, aflată încă în sevraj după căderea comunismului.

Acţiunea lui se petrece undeva în lume, într-o ţară ciudată, dar reală numită Fomânia. Locuitorii ei, fomânii, au trăit prost dintotdeauna, de când se ştiu ca naţie şi aproape că s-au învăţat cu asta. Istoria lor dovedeşte că niciodată, nimeni din cei care au condus ţara în decursul vremurilor nu a fost preocupat de felul în care trăieşte populaţia.

După unii sociologi, fomânii nu au fost niciodată un popor, ci mai degrabă o populaţie. Viaţa ei, până de curând lipsită de dinamism, creează impresia că această populaţie nu a trăit cu adevărat, ci a vegetat.

Prezenţa fomânilor în contextul mondial, mai puţin vizibilă în ultimii 60 de ani, este consecinţa unei cumplite boli sociale de care au suferit. Ea a fost provocată de infectarea lor cu un microb patogen de o virulenţă extremă, foarte rezistent la tratamentele clasice.

Acest virus identificat de politologia modernă ca virusul totalitaro-comunist de origine estică, nu a afectat numai Fomânia, ci şi ţările înconjurătoare. Apogeul virulenţei lui s-a manifestat însă aici din cauza unor condiţii favorizante şi a specificului cultural al naţiei.

Ieşirea fomânilor din această stare de boală, este atribuită exploziei produsă de detonarea neaşteptată a unui aliment de origine vegetală, fenomen care a devenit celebru în lume sub numele de “explozia mămăligii”.

Eroul nuvelei - Tase Beştelitu’ este un personaj negativ ales din mulţimea celor care au populat ţara în acei ani. El a apărut din gloată, ca mulţi alţii, asemenea unor gunoaie care plutesc deasupra apelor tulburi de după potop.

Viaţa lui poartă amprenta unei obsesii: lupta pentru îmbogăţire, ţintă pe care, spre deosebire de alţi contemporani, nu o va atinge niciodată. Existenţa lui poate fi imaginată ca o continuă alergare pe o cărare îngustă şi alunecoasă aflată pe marginea unei prăpăstii în care, din prea mare grabă, alunecă şi cad cei fără proptele şi sprijin politic.

Din păcate, el şi-a ales ca modele de îmbogăţire indivizii care au făcut după căderea comunismului averi colosale prin fraudă şi însăilarea în ţară a unui fel special de democraţie, o democraţie originală, percepută de cei mai mulţi ca o pacoste naţională.

Toate încercările lui de a-şi atinge scopul s-au soldat cu eşecuri. De fiecare dată a fost înşelat şi învins de alţii, mai vicleni, mai experimentaţi ca el.

După câteva încercări nereuşite de a câştiga bani prin muncă cinstită, el se apuca de jocurile de noroc şi, nerealizându-şi nici aşa scopul, trece la activităţi ilegale de contrabandă, culminând cu jaful armat.

Cu toate eşecurile suferite, el rămâne consecvent ţelului său şi continuă cursa lui solitară. Nu se lasă, întotdeauna merge mai departe, din rău în mai rău. Mereu învins, dar niciodată zdrobit, continuă până la moarte.

Destinul lui Tase nu este un exemplu de urmat. Exemplarele asemănătoare lui trebuiesc înlăturate fară resentimente, ca o cangrenă socială oriunde apar, chiar dacă uneori împrumută trăsături umane.

Povestirea se sfârşeşte cu moartea eroului principal care, la hotarul dintre viaţă şi moarte, caută să resusciteze hoţia prin ultimele sale cuvinte, că el, Tase, nu moare, ci se mută.

Concluzia este de natură să stârnească frisoane, putând induce în mintea oamenilor ideea că hoţia este eternă şi nu dispare niciodată. Ea suferă numai mutaţii.

Această periculoasă filozofie constituie şi motivaţia pentru care Tase este pedepsit şi eliminat din viaţa socială, recuperându-se astfel demnitatea individului corect.

Situaţiile precum şi personajele prezentate, puţine la număr, deşi sunt fictive, au corespondenţă în realitate. Ele sunt expresia unor adevăruri nefericite care nu pot fi trecute cu vederea şi nici negate. Ficţiunea intervine în special în amploarea, exagerarea şi îngroşarea lor atât în scopul denunţării tendinţelor de proliferare, dar mai ales pentru a sublinia pericolul care pândeşte Fomânia dacă rămâne paralizată.

Din acest motiv, autorul face un apel simbolic adresat naţiunii, dar şi destinului ei.

Fomânia, trezeşte-te, şi mai încearcă treaba aia cu mămăliga. Poate îţi mai reuşeşte o dată!

Bradu Florin

Ianuarie - Martie 2008

Capitolul I

2010-08-25T08:57:00.000-07:00

Capitolul I

Tase Beştelitu’ şi ascendenţa sa incertă. Scurt comentariu despre un personaj episodic, care, cel puţin oficial, putea să-i fie tată. Cititorul face cunoştinţă cu modul nefericit în care belelele cele mari ale Occidentului putred, dar frumos mirositor, pătrund în ţărişoara numită Fomânia, naivă, proastă şi credulă şi cum un părinte care nu este tatăl biologic al eroului principal, pendulează între o inconsecventă iubire de familie şi desfrâu.

Înainte să moară de SIDA, capul familiei, soţul iubit şi destrăbălat al doamnei Beştelitu’, a fost un lăutar strălucit, bine recompensat de obşte pentru prestaţiile lui. Cu ţambalul şi vocea lui insinuantă, era prezent la toate petrecerile din cartier ca interpretul ideal al cântecelor deşucheate ce făceau deliciul auditoriu local, intrat în stare delirantă.

După ce democraţia a învins definitiv, cel puţin aşa se spunea la radio - asta se întâmpla pe la începutul anilor 90 - lumea s-a puturoşit atât de mult, încât mulţi şi-au spus că au suferit destul sub comunişti şi au crezut că a sosit timpul să trăiască fără să facă nimic.

Unul dintre aceştia era şi domnul Beştelitu’, un flăcău înalt, frumos şi viguros care, spre ghinionul lui, a crezut în viaţa fără muncă mai mult decât se cuvenea. La fel ca greierul din fabulă, cânta toată vara, bea şi se îmbăta zilnic, iar în timpul rămas liber, turna copii pe unde apuca. În felul ăsta a umplut cartierul de plozi, dar nu a dat numele lui niciunuia din ei.

Când s-a plicisit de băutură, a trecut la ceva mai nou, mai tentant, la droguri. Noul viciu i s-a părut mai modern şi mai elevat. Cu toate că reuşea să câştige bine din cântatul cu ţambalul, banii câştigaţi nu erau niciodată destui pentru familie şi pentru proaspătul lui viciu.

Speriat de perspectiva de a nu-şi putea plăti noua sa jucărie, ca să îşi diversifice posibilităţile de câştig, a început să frecventeze cazinourile, unde îşi asuma riscuri enorme, jucând pe mize prea mari, mult prea mari pentru posibilităţile lui. În permanenţă pierdea şi se îndatora, dar era mereu încrezător în şansa sa.

De la o vreme a început să caute pe cineva proverbial care să îi acopere pierderile până la spargerea teribilului său ghinion. L-a găsit, într-o zi oarecare, pe domnul Sternovich, un domn între două vârste, mai mult în a doua, un evreu olandez care s-a arătat dispus să îl ia pe tânărul şi frumosul flăcău fomân sub aripa lui protectoare şi perversă de bogătaş occidental.

Acest domn, olandezul Sternovich, era un bărbat cu faţa rotundă, ţepoasă, roşie şi ochii mici, iscoditori de culoare albastră-verzuie nedefinită, tulbure. O frunte lată, bine dezgolită în partea superioară de un păr roşu tăiat foarte scurt care nu lăsa niciun dubiu în legătură ce intenţia lui de a se transfera grăbit în altă parte, îi întregea figura. Statura lui era sub media nordică părând mai degrabă mic. Impresia era întărită şi de afişarea la vedere a unui format ciudat de burtă de parcă sub piele ascundea o minge medicinală.

Fericit de norocul care a dat peste el, domnul Beştelitu’, deşi ocupat cu tot felul de prostii care îl ţinuseră departe de familie în ultimele două săptămâni, a acceptat propunerea olandezo-evreiască de a lua “lunch-ul” împreună cu proaspătul său binefăcător în camera acestuia de la hotelul Lido.

Odată cu introducerea în conversaţia lor a cuvântului “lunch”, se cuvine să facem un scurt cometariu.

“Pe vremea aceea, toată lumea începuse să se şmecherească din ce în ce mai mult şi asta se vedea limpede din modul în care se vorbea. Când nu te aşteptai, auzeai cuvinte străine, de preferinţă englezeşti, introduse cu forcepsul în vorbirea curentă, chiar şi la ţară.

Nu mai mira pe nimeni dacă la un gard două vecine gureşe schimbau expresii care altădată i-ar fi scandalizat într-o asemenea măsură pe bunicii lor încât aceştia, convinşi că a intrat Nechipercea în ele, pentru readucerea lor în lumea creştină, le-ar fi trimis urgent la mânăstire să se călugărească.

- Ţaţo, cum te-ai descurcat astăzi cu “jobul” tău la păscut cu vaca? Ai găsit iarbă bună? A fost O.K.? Ce faci în “week-end”, ai vreun “target” special, că eu după “dinner” mă îmbrac “trendy” şi plec la discotecă.

Răspunsul vecinei, apelată de prim-vorbitoarea noastră sub pseudonimul de “ţaţo”, nu a întârziat:

- Hy vecino, vaca s-a umflat de iarbă crudă, dar mie mi-a fost O.K. pentru că am ascultat pe “celular” melodia preferată, cântată de “singer-ul” ăla de m-a făcut “fana” lui; a fost “cool”. Cred că am să vin şi eu la discotecă, dar mai “later” Să ştii că mă îmbrac “sexy”. Întârziatul meu este “because” am “meeting” cu Vasile.

La o primă vedere, felul acesta de a vorbi pare mai mult o preţiozitate lingvistică. În realitate, este vorba de o practică ce poate fi constatată la tot pasul în Fomânia, chiar şi astăzi, în zilele noastre. Apariţia fenomenului nu înseamnă nicidecum creşterea nivelului cultural al naţiei.

Dimpotrivă, sistemul de a amesteca în fraze neaoşe fomâneşti cuvinte străine s-a născut în lumea nefericită a semianalfabeţilor neşcoliţi, sau superficial şcoliţi, care vor să se dea mari.

Unii dintre cei pe care îi mănâncă limba să vorbească aproximativ aşa poate că au şi diplome, iar dacă au şi acestea au fost luate înainte de 1989, trăsnesc a miros de brânză, vin, peşte sau carne. Cele mai recente, de după 1990, au mirosul diferit. Ele duhnesc a bancnote năduşite, trecute din mână în mână, în eternul carusel al şpăgilor.

Obiceiul de a folosi cuvinte străine atunci când limba locală are echivalenţe clare îl au şi cei atât de săraci cu duhul, încât simplu fapt că uneori trebuie să se iscălească, devine pentru ei o problemă naţională. Lor, vederea unei coli de hârtie albă, le induce aceeaşi spaimă de necunoscut ca şi osânditului care aşteaptă cu groază clipa în care va trebui să probeze patul lui Procust.

Toţi aceştia visează să evadeze din condiţia lor umilă, dar nu ştiu cum să o facă. Una din căi li se pare a fi utilizarea unui limbaj împănat cu cuvinte străine, fără ca ele să fie neologisme, un fel de melanj de cuvinte, un eterogenism cultural care are rezonanţa strigătului de neputinţă al unui popor care şi-a pierdut busola.

După o masă copioasă, stropită din belşug cu băuturi tari şi scumpe, se părea că domnului Sternovich i s-a făcut somn şi ca urmare s-a întins în pat. Rămas singur la masă, lacom, tânărul Beştelitu’ a continuat festinul de unul singur. A tot mâncat şi a stropit mâncarea cu băuturi fine îmbuteliate în sticle, având forme ciudate şi etichete pe care nu putea nici să le citescă, până când l-a ajuns şi pe el oboseala. Când a simţit că nu mai poate, după ce şi-a făcut plinul şi a ajuns la starea lui normală de beţie, s-a culcat langă domnul Sternovich.

Mulţumită generozităţii hibridului uman cu gene olandezo-israeliene, domnul Beştelitu’ a reuşit să atingă forma lui obişnuită: o senzaţie de mulţumire primitivă, somatică, un cunoscut amestec între starea de euforie şi melancolie proprii dumnealui.

Fericit - nevoie mare - a început să plutească în lumea lui. Deodată, fără avertizare, el a simţit cum mâna fierbinte a domnului Stenovich îl pipăie insistent şi autoritar pe fund. A tresărit, dar şi-a zis că i s-a părut sau poate că domnul cel binevoitor l-a atins din greşeală. Nu a trebuit să aştepte prea mult pentru a afla adevărul despre ce se întâmpla. De fapt, nu era nicio greşeală. Domnul cu dublă cetăţenie era un homosexual înrăit şi pusese ochii pe bietul Beştelitu’ de câteva zile.

Ca să nu îşi piardă timpul, gazda de ocazie s-a hotărât să dea cărţile pe faţă şi a atacat frontal.

- Tomnu meu, a început el să vorbească stricat cu un teribil accent străin, imposibil de atribuit unei zone culturale anume.

Amesteca fără discernământ cuvinte preluate din mai multe limbi într-un soi de internaţionalism cel puţin ciudat, dacă nu hazliu.

- Io, a continuat inovatorul lingvistic, şi tumneata sunt person de business and onor. In mondial niente gratis, nothing. Tot aveamo un preţe, inclusive amor. Tumneata, este cefa ţe la mine place. Un body zanatos fresch and tinăr. Io nevoi de el la mine, duce vigor la mine, dau power; ast cuvânt cret că la voi se cheama puteri.

Fără a-i păsa dacă interlocutorul său înţelege ceva din acest esperanto inventat de el ad-hoc, mărunţelul pofticios la graţiile domnului Beştelitu’ a continuat cu nonşalanţă să-l bombardeze cu păsăreasca lui.

- La mine nu placi femie, nu cret ca sunt prea curat la ele. Every luna las afori, como se dice, cret ca si chiama sange. Ast nu placi la mine. Io cu femei slăbeşte puteri. Parbat e different. El intorci puteri napoi. Cret ca ai ţeles.

Din păcate pentru el, Beştelitu’, în ciuda cuvintelor ciudate preluate de domnul Sternovich din vocabularul altor limbi pe care le cunoştea superficial, înţelegea acum foarte bine în ce s-a băgat, dar cum să dea înapoi?

“Şi dacă s-ar întâmpla numai o dată, treacă-meargă”, raţiona el în timp ce instinctul de conservare îi trimitea îndemnuri disperate să fugă. “Dar dacă omul se ţine scai de mine şi vrea să-mi fie amant permanent?”, gândi Beştelitu’ pentru sine. “Ce o să-i spun atunci Frosei, dar ălora mici?”

Terminându-şi meditaţia interioară, ţambalagiul s-a întors către viciosul său amfitrion şi i-a răspuns:

- Da, domnu’, am înţeles. Nu am mai făcut aşa ceva cu un bărbat, în viaţa mea. Mie îmi plac femeile, au ceva în ele care mă înnebuneşte, nici nu pot să descriu cât de tulburat mă simt în faţa lor şi mă apucă tremuratul când anticipez că o aventură este pe cale să se producă.

Ca dovadă că aşa şi era, domnul Sternovich, dacă privea atent, ar fi putut observa cum o deformare specifică unei stări anume devine tot mai vizibilă în partea din faţă a pantalonilor lui Beştelitu’.

Luat de val, posesorul dosului care urma să fie consultat minuţios de cetăţeanul cu un stagiu mai mare în capitalism decât toţi fomânii, continua să spună “vorbe” care treceau pe lângă străin fără să îşi atingă ţinta. Era chiar draguţă mica lor discuţie: ca un dialog al surzilor.

Dar nu din cauza accentului sau al cuvintelor stâlcite de specimenul grăbit
să inaugureze o fărădelege pe teritoriul Fomâniei părea că cei doi nu se înţelegeau prea bine. Dacă asta ar fi fost situaţia, se puteau găsi soluţii pentru ieşirea din impas. Puteau folosi mâinile, ochii, gestica, mimica, desenatul pe un colţ de hârtie, orice altceva şi tot ajungeau la o minimă înţelegere. Cauza principală a neînţelegerii lor era contribuţia şi poziţia lor diferită în afacere. Pe scurt: ce anume pune fiecare la bătaie.

Din acest punct de vedere, Beştelitu’ se considera nedreptăţit, mai ales că pentru rezolvarea poftelor trupeşti ale domnului Sternovich natura nu îl înzestrase cu ceva foarte potrivit, cum au femeile în dotarea lor. De aceea, cu ochii închişi şi obidă în glas, a continuat să vorbească despre femei cu speranţa că va trezi în companionul său, pornirile către heterosexualismul clasic specific individului cu instincte normale.

Mai mult, în dorinţa lui de a împăca şi capra şi varza, lăutarul nostru prins la ananghie, ar fi vrut să apeleze în compensaţie la serviciile bunei sale soţii, rugând-o, ca pentru liniştea familiei, să rezolve ea acest caz. Era sigur că ea îi va acorda tot concursul, era chiar convins că, dacă va fi cazul, Frosa va face şi ore suplimentare pentru mulţumirea clientelei şi readucerea păcii în sânul familiei.

Urmărind dezvoltarea acestei strategii şi folosind o anumită viclenie, domnul Beştelitu’ a continuat să îl îmbălsămeze pe cetăţeanul burtos, roşcat şi încăpăţânat în care îşi pusese speranţa că îl va ajuta financiar.

- Când le văd, mă şi gândesc acolo, nu am altă idee în cap decât cum să îmi dau cât mai repede pantalonii jos. Chiar nu înţeleg cum se poate ca o sculă, oricât ar fi ea de bine întreţinută sau pofticioasă, să se ridice în faţa unui fund păros ca al meu.

- Tomnu meu, este forb de altaceva, ce tumneata nu poti sa ţelegi. Nu este tat de judecat, nobody no conosco why aşa estem. Sicur e cefa, nu normal. Este mult bene dice, just homosexual end finish. Io este asa cefa, homosexual.

- Bine, înţeleg, dar de fapt nu înţeleg nimic, se miorlăi Beştelitu’, dar spune-mi măcar, dacă acum, să zicem că sunt de acord, ne oprim aici? Am nevastă tânără, am copii, ce mă fac dacă ei află ceva?

- No tomnule, ce forb e ast, difficulty est casesc parbat pentru asta end vrei stay molto tempo con lui. Mio offer pentru ast cefa permanet plati con 5.000 euro montly plus speze. Io platit debts casino tu facut until today, no more even one day. Incepe astazi nu faci joc casino. Claro? Cret că no estem nicio una gagic, nici amant ministru nu caştig cheş asa big.

“Aşa şi este, îşi zise Beştelitu’, suma este frumuşică, din cântat nu câştig într-un an cât îmi dă nenorocitul ăsta pe lună pentru mizeria de serviciu pe care mi-o cere. Nu pot să refuz, îl las să înceapă, după care văd cum e şi poate întrerup sau….. o să văd cum fac”, a continuat el în aceeaşi logică.

Odată hotărârea luată, îngrozit de ce urma să i se întâmple, şi-a dat pantaloni şi chiloţii jos, s-a întins în poziţia cerută şi i-a oferit cu generozitate dosul domnului Sternovich, aşteptând resemnat urmările. Spaima lui era asemănătoare cu a pacientului căruia urmează să i se facă o injecţie dureroasă sau o încizie cu bisturiul, fără anestezie, într-o zonă sensibilă, acolo unde, de regulă, nu pătrunde soarele.

În timp ce domnul Sternovich, arătând o vigoare neobişnuită pentru un om de vârsta şi statura sa, galopa pe spatele lui şi îi frământa dosul emiţând icnete de satisfacţie şi gâfâituri de plăcere, celălalt partener, al cărui fund era maltratat, îşi muşca mâna să nu ţipe, sperând, în nefericirea lui, că poate are noroc, moşul nu ţine mult şi termină repede.

Speranţa lui s-a dovedit deşartă, olandezul cu genele amestecate era antrenat şi experimentat, bine pus la punct cu toate vechile tehnici chinezeşti şi îşi controla foarte bine emoţiile. Sfârşitul lor s-a dovedit a fi mult prea îndepărtat, după opinia victimei.

După această întâmplare neobişnuită prin partea locului, familia Beştelitu’ a avut parte o bună perioadă de timp de o viaţă îmbelşugată. Dar, cum se întâmplă în viaţă, totul are un sfârşit. La un an şi jumîtate după primul experiment făcut pe post de femeie, lăutarul nostru şi-a dat obştescul sfârşit fiind diagnosticat cu temuta boala SIDA, aflată în ultimul stadiu de evoluţie.

Aici şi aşa se termină aventura unuia dintre primii voluntari fomâni, victimă a unei noi forme de ruletă rusească - sexul anal - sfârşit prin o moarte lipsită de glorie, cauzată de boala secolului, temuta SIDA.

Morala, dacă se poate folosi acest cuvânt în contextul de mai sus, este că, cel puţin apparent, domnul Beştelitu’, oferindu-şi fundul, a făcut un gest filantropic, chiar măreţ, sacrificându-şi viaţa pentru bunăstarea soţiei - pe care oricum o înşela de câte ori avea prilejul, dar, spre lauda lui, fiind un heterosexual înrăit, o făcea întotdeauna numai cu femei.

Cât despre activitatea ulterioară în Fomânia a odiosului domn Sternovich, autorul acestei oribile crime, nimic nu a răsuflat şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el mai târziu; s-a pierdut în istorie şi nu a lăsat niciun un semn în urma lui - măcar în arhive.

Trecerea lui prin viaţa familei Beştelitu’ a dat naştere unei serii de întrebări în legătură cu el: olandezo-israelianul a dispărut? Şi-o fi ales o altă victimă, în alt cartier? A murit şi el ca fervent practicant al sportului său preferat? Sau s-a vindecat de marotă? Oare?

Deşi a trecut un an de la această întâmplare, nu s-a găsit niciun răspuns la aceste întrebări şi totul a revenit la normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut şi nici nu ar fi trăit vreodată pe pământ un domn Beştelitu’, de meserie ţambalagiu.

Capitolul II

2010-08-18T08:02:00.000-07:00

Capitolul II

În care se face legătura între apariţia întâmplătoare pe lume a lui Tase Beştelitu’ şi alegerea unei cariere de succes de către focoasa lui mamă. Proaspăta văduvă ia frâiele conducerii familiei.

Coana Frosa s-a consolat repede de pierderea soţului său pe care de altfel nu şi-a putut-o explica niciodată. Faptul în sine i-a depăşit slabele ei cunoştinţe în materie şi nu a înţeles cum a fost posibil ca un bărbat tânăr să moară numai pentru că a făcut amor, fie şi pe post de femeie, oferindu-i unui alt bărbat fundul în lipsa unui orificiu mai specializat.

Nenorocirea care l-a lovit pe domnul Beştelitu’ a făcut-o să se mire cum de mai trăieşte ea, având în vedere nenumăratele ei escapade amoroase.

Judecând după numărul lor ar fi trebuit să moară demult. Ce a înţeles Frosa foarte bine este însă că a rămas văduvă şi capul unei familii de care trebuia să se îngrijească, formată la acea vreme din trei suflete, cifră în care se includea.

Moartea neaşteptată a soţului ei a pus-o pe doamna Beştelitu’ în situaţia să gândească pentru prima dată în viaţa ei. Ca să trăiască şi să-şi crească copii, avea nevoie de bani. Cum ei nu cresc prin copaci, trebuia să muncească undeva pentru a-i câştiga.

Până atunci nu lucrase nicăieri, nici la stat, nici la privaţi şi nici nu a prestat vreo activitate independentă. Nu a vândut bomboane agricole sau flori, nu a închiriat copii cu ziua de la rude sau prieteni să meargă cu ei la cerşit, nu s-a ocupat cu ghicitul şi nici cu furtişagurile mărunte. Deci, până atunci fusese în afara câmpului muncii. Cea mai importantă misiune de care îşi amintea era că trebuia să-şi desfacă la iuţeală picioarele când sesiza că soţul ei doreşte să îi arate că o iubeşte.

Cum nu ştia carte şi deci nu putea fi angajată decât la mătură, Frosa se afla în faţa unei alegeri greu de făcut. Ori se apuca de făcut curăţenie, măturând străzi în lung şi în lat sau sute de metri pătrati de birouri, ori ea şi plozii ei mureau de foame.

Tot gândindu-se ce drum să apuce, i-a făcut cu ochiul o alternativă care nu a lăsat-o indiferentă: să se specializeze în cea mai veche meserie din lume. Pentru această meserie a avut de la început a anumită predispoziţie.

Bunăoară, simţea permanent mâncărimi ciudate într-o anumită parte a corpului, zonă aşa-zis ruşinoasă care, nefiind destinată expunerii publice, era ţinută de toată lumea acoperită. Ea avea o altă părere despre acea parte a corpului pe care numit-o în secret zona plăcerii. Mâncărimile de acolo îi păreau cel mai greu de ostoit.

În final, ele, mâncărimile, au ajutat-o să ia decizia cea mai înţeleaptă. Va îmbrăţişa meseria de curvă plătită. Având în vedere natura umană şi uşurinţa cu care bărbaţii se decid repede să cadă în păcat la vederea unei femei frumoase, noua meserie îi dădea certitudinea că va scăpa de sărăcie şi belele. În plus, simţea în toată fiinţa ei o chemare deosebită pentru o astfel de activitate. Drept urmare, fără să mai piardă timpul, a început să o practice intens cu oricine îi cerea acest lucru şi aşa a apărut pe lume cel de al treilea copil al mamei Frosa, născut într-o zi de vară fierbinte, la un an şi jumătate de la moartea soţului său.

Băiatul a primit la naştere numele de Tase, în amintirea nimănui, mai mult dintr-o toană de a maică-sii.

Nimeni, nici chiar mama Beştelitu’ nu ştia cine este tatăl copilului. Când a venit timpul să îl declare la primărie a completat cu sinceritate la rubrica numelui tatălui - autor necunoscut.

Funcţionarul de la starea civilă, un tânăr căruia abia îi dăduseră tuleile, la auzul explicaţiei date cu seninătate de solicitantă, s-a înroşit atât de tare încât obrazul lui de băiat fin, crescut cu colaci adunaţi din pomeni de taică-său - un cântăreţ în strana bisericii din cartier - a căpătat culoarea florii numită moţul curcanului, o plantă ornamentală nelipsită din mai toate grădinile mărginaşe.

Schimbarea atât de vizibilă a feţei băiatului a enervat-o pe vajnica mămică, venită să declare deschis apariţia unui nou membru de familie în cocioaba ei.

- Ce te râzi mă?, l-a apostrofat Frosa pe tânărul slujbaş de la starea civilă, care culmea!, nu râdea, era prea derutat să o facă. Nelăsând nimic la voia întâmplării, mama jignită a continuat.

- Tu, mă, de colo, se vede că ai caş la gură şi nu cunoşti istoria neamului ăsta al nost’, învăţat să trăiască liber ca pasărea cerului, să facă ce-i pofteşte pipota; că acuşi mă supăr şi fac cu tine un examen de te las repetent, ca la şcoală. Nu te uita aşa la mine ca la Sfânta Elefteria, tot eu sunt, măi, prostănacule!

Sub imperiul declanşării unei crize de cras analfabetism care îi caracterizează pe cei fără nicio zi de şcoală, dar care sunt învăţaţi de mici să ascundă acest adevăr, Frosa, care abia desluşea valoarea banilor după culori, avea pretenţia să înveţe carte pe cineva care, măcar teoretic, terminase 12 clase.

- Bă, ce faci, nu scrii odată numele la băiat în catastif? Lua-v-ar dracu, că plec şi o să alergaţi voi după mine să-mi daţi ceferticatul.

Părându-i-se că a fost prea aspră, Frosa s-a mai îmbunat şi, muind glasul, a hotărât să-i mai dea o şansă slujbaşului. Băiatul, prostit, se uita la ea cu gura căscată. Furia ei nu era singurul motiv pentru care el o privea fascinat. Femeia arăta trăsnet - bine făcută, apetisantă, voluptoasă, parcă ea era aceea care pozase într-unul din cele mai cunoscute tablouri din cartier, care nu lipsea din casa oricărui gospodar. Cine a crescut la ţară sau la periferia târgurilor ştie despre ce tablou este vorba. L-a văzut în zeci sau sute de case, atârnat pe peretele celei mai frumoase camere. El reprezintă o tânără femeie, brunetă, puternică, pe jumătate dezgolită, pictată într-o poziţie ademenitoare, culcată într-o rână. Această pictură de duzină, făcută de cel mult un zugrav, era idealul de frumuseţe feminină al cartierelor prăfuite de la marginea oraşelor.

Nimeni din cei care mergeau la bâlciul anual nu rezista tentaţiei şi se întorcea acasă triumfător cu această operă de artă. După ce se săturau să o admire, o agăţau în camera de oaspeţi, având convingerea că deveniseră posesorii unei picturi celebre, mai ceva ca Gioconda lui Michelangelo Buonarotti.

- Acuş’, la sfârşât, dacă eşti băiat dăştept am să-ţi pui eu o întrebare, să vedem dacă poţi să îmi dai un răspuns. Dacă ştii, primeşti de la mine un cadou, a adăugat ea, mişcându-şi provocator şoldurile şi sânii, arme pe care punea mare preţ, dându-i totodată de înţeles în ce ar consta premiul ei. Ştia ea ce ştia despre metehnele bărbaţilor şi îşi agita sânii preventiv, ori de câte ori avea prilejul.

- Spune-mi dacă vrei şi cunoşti, ce înseamnă, un copil făcut din flori? Crezi că el miroase mai frumos? Sau tot a rahat, dacă îl ţii nespălat?

Fără să aştepte ca băiatul să deschidă gura, grăbită, Frosa foarte sigură pe ea, a răspuns în locul nefericitului torturat acum nu numai de autoritatea ei, dar şi de viziuni erotice.

- Este numai o chestie de cum se aude. “Făcut din flori” sună mai frumos, mai botanic mai cevaşilea, parcă ar fi cules dintr-o grădină sau de pe un rond de flori. Da, sună mai frumos a confirmat ea, decât să auzi dă unul ieşât din mă-sa pe pat acasă sau la fabrica aia de copii, nu ştu ezact cum se cheamă la voi boierii: “masturnitate” parcă. Că pe toţi, de la Vladică la opincă, de la regină la ţigancă, tot într-un fel îi faci, şi-a încheiat ea filozofic explicaţia şi, după ce a tras un: hi, hi, hi, a dat-o pe un râs trivial, plin de subînţelesuri.

Inutil să mai precizăm că în acest timp, băiatul cântăreţului din strana bisericii se înroşise ca un rac şi părea în pragul unui atac de dambla. Hormonii lui făceau ce vroiau din el. Bietul băiat virgin capitulase de mult în faţa lor.

După cum se vedea, Frosa purta lupte grele cu gramatica. Câţiva flăcăi mai îndrăzneţi sau poate mai pofticioşi, atraşi de cărnurile ei, au început să se dea pe lângă ea, ba ciupind-o de fund, ba de sâni, gesturi prin care îi transmiteau în modul acela primitiv opinia lor că o plac şi ar dori ca ea, după ce îşi termina treaba la starea civilă, să le acorde un interviu.

Frosa bănuia ce fel de interviu doreau ei să le dea. Şi asta pentru că şi-a amintit un banc care a circulat de mult, pe vremea Împuşcatului, prin primăriile săteşti şi CAP-uri.

“Se spunea că la o gospodărie colectivă, se anunţase prin regionala de partid că va sosi în vizită o mare delegaţie, posibil chiar secretarul general al partidului. Preşedintele CAP-ului a întocmit la iuţeală un plan de vizită alcătuit în aşa fel încât mărimile să nu vadă mizeria, dezordinea şi sărăcia din unitate. Pentru asta, a ales să fie vizitată ferma de păsări unde, stapână peste orătănii, era o codană nurlie pe nume Maria, cunoscută în tot satul pentru isprăvile ei amoroase. Se ştie că o vizită la un nivel aşa de mare este precedată de sosirea a tot felul de băgători de seamă. Primul dintre antemergători s-a nimerit să fie un ziarist trimis de la raion să-i pregătească pe neisprăviţii de ţărani, să nu se facă de râs în faţa conducerii ţării.

Mai ales să-i înveţe cum să aplaude delegaţia, ce să vorbească, ca nu cumva să le scape prostii din gură şi să iasă altă dandana. Dornic ca vizita să iasă bine, imediat ce a aflat de sosirea ziaristului, preşedintele CAP-ului a dat fuga la ferma de păsări, să-i anunţe Mariei vizita lui.

- Fă, Mărie, uite, acuş’-acuş’, soseşte un ziarist să vadă ce şi cum şi să-ţi ia un interviu.

Maria, care avea acelaşi nivel de educaţie ca şi preşedintele CAP-ului, ca tot satul de altfel, nu era posesoarea unui vocabular prea dezvoltat. Nici nu îşi bătea capul pentru asta. În cazul de faţă, ea nu ştia ce înseamnă cuvântul “interviu” şi, cum era firesc, a cerut lămuriri de la şeful ei.

- Nu vă supăraţi tovarăşe preşedinte. Ce înseamnă cuvântul interviu?

Preşedintele, surprins de întrebare, după o scurtă perioadă de gândire, i-a răspuns cum s-a priceput:

- Nu prea ştiu nici eu, Mărie, dar pentru orice eventualitate spală-te tu la…acolo...ştii tu unde…”

În timp ce Frosa rememora şi gusta din nou această glumă răsuflată, prin cap îi treceau tot felul de gânduri. Virginitatea acestui băiat era atât de evidentă, încât s-a decis să îl încurce puţin. În acelaşi timp, i-a trecut prin cap că, poate în felul ăsta,câştigă şi ea un ban în plus, iar lui, în mod sigur îi face un bine. Zis şi făcut: afişând o dezinvoltură care îi arăta predispoziţia pentru viitoarea ei carieră, s-a întors către el şi i-a spus.

- Măi băiete, tu eşti prea cuminte. Este că până acum nu ai cunoscut femeia? Uite, dacă vrei tu, te învăţ eu ce este amorul. Dar nu pe gratis, o să te coste 10 dolari, şi mă jur pe ţigăneşte că nu o să-ţi pară rău, ba ai să mai vrei. Iar pentru că ţi-am desluşit această taină, o să-mi mulţumeşti toată viaţa.

Văzându-l că stă de lemn tănase, ca să fie mai convingătoare, s-a apropiat de el, i-a luat mâna şi, cu mâna ei, i-a băgat-o în sân.

- Ce simţi?, l-a încurajat ea, presându-i mâna transpirată de emoţie pe sânii ei care palpitau în aşteptarea mângâierii. Ca să fie sigură că inspiraţia ei are efect, i-a îndesat mâna adânc în corsaj, însoţindu-şi gestul de un comentariu cu care l-a făcut praf şi pulbere pe tânărul adolescent.

- Ia mângâie tu cu mâna ta aici, că ţâţa nu muşcă, îl ispitea ea, căutând să se asigure că mâna lui îi palpează sânii. Uite!, a insistat ea, apăsându-i mâna pe sâni şi rotind-o pe suprafaţa lor, mai mult ca să-l bage în boale, i-a cerut părerea. Hai, zi-mi ce simţi? Îţi plac?

Băiatul, cu un gest spontan, inconştient şi nestăpânit, a băgat şi a doua mână în locaşul unde se zbăteau înfioraţi sânii ei, a căror configuraţie anatomică specială şi elasticitate îl obsedau la femei de când i-au dat primele tuleie. Cu ochii ieşiţi din orbite, nu a schiţat niciun gest de retragere a mâinilor din corsajul generos şi primitor al Frosei. Deşi se gândea cu groază ce s-ar întâmpla dacă mama lui l-ar vedea cotrobăind astfel în decolteul unei femei, a continuat să-i mângâie sălbatic, cu ochii închişi.

Aproape leşinat de spaimă şi emoţie, băieţandrul, neştiind ce face, cu mâinile băgate pâna la coate în rochia ei, s-a trezit că îi frământă sânii cu violenţa necunoscătorului, transformând plăcerea femeii într-o durere difuză. În acelaşi timp s-a lipit de ea tremurând din toate încheieturile.

- Ho, stai, mă, puţin, nu acuma, mai pe seară, l-a domolit ea. Te aştept la mine. Vezi, nu uita să ai cei 10 dolari la tine.

Cu aceste vorbe, Frosa l-a lăsat în plata Domnului şi s-a grăbit să ajungă afară, lângă poarta primăriei, unde spera că grupul flăcăilor ciupitori o mai aşteaptă.

Ei erau acolo, încă nu plecaseră. Când Frosa a ajuns lângă ei, a făcut o remarcă sfidătoare cu glas tare, să fie sigură că este auzită.

“A văzut cineva vreodată câini plecând din faţa măcelăriei?” Remarca ei nu îi privea numai pe flăcăi. Era jignitoare şi pentru ea. La rândul ei, se vedea ca o bucată de carne crudă adulmecată de dulăi.

Strângând din dinţi ea se îmbărbăta în felul ei. Era tot mai convinsă că o femeie singură ca ea, cu trei copii, rămasă văduvă de timpuriu, fără carte, fără niciun sprijin de nicăieri, nu avea decât o singură şansă de supravieţuire: să se culce cu toţi bărbaţii care pot plăti pentru asta. Se amăgea totuşi că opinia publică va putea trece peste prejudecăţi şi o va privi cu îngăduinţă ca pe o femeie care aduce plăceri, ocolind astfel, cât se putea, vechile denumiri peiorative cu care societatea gratula această categorie disperată de femei.

Ca reprezentantă a sexului său, Frosa era frumoasă şi bine făcută. Ea se găsea în situaţia ideală pentru cariera alesă, mai ales că era singurul lucru la care se pricepea. Trebuia numai să-şi ia inima în dinţi şi să decidă când va începe să extindă la întreaga comunitate lucrările pe care le făcea înainte numai cu bărbatul ei în pat, după ce sufla în lampă.

Când a început să lucreze, cu tatonări la început timide, a constatat că o astfel de practică, chiar dacă unii o consideră imorală, ei nu îi displace, ba din contră, îi place şi încă foarte mult. După părerea ei, acest sistem de schimbare zilnică sau de mai multe ori pe zi a partenerilor, era o schimbare în bine faţă de ce ştia ea.

Flăcăii, nerăbdători, nici nu bănuiau la ce anume se gândea Frosa. Tot ce cunoşteau ei era că femeia asta se vindea deja şi nu cerea mult. Mai auziseră ei că era bună meseriaşă, o adevarată artistă. Dacă s-ar fi organizat cursuri de perfecţionare şi specializări în domeniu la sfârşitul cărora să se dea diplome, ea ar fi putut progresa într-atât, încât să ia doctoratul în materie cu menţiunea Magna cum Laude.

Târguiala lor cu Frosa nu a durat mult. S-au înţeles repede, după care s-au despărţit urmând ca la ora şi locul stabilit să se întâlnescă pentru a pune în practică înţelegerea făcută.

Acum, când Frosa mai hotărâtă decât oricând a decis ce va face în viaţă, se cuvine să nu îl părăsim la nevoie pe neajutoratul băieţandru, fiu de cântăreţ bisericesc.

Emoţionat, acesta se pregătea pentru nesperata iniţiere. Pe scurt, după o chinuitoare aşteptare, imediat ce i s-a părut că se înserează, adolescentul a intrat tiptil în casă, a luat din sipet singura lui avere, o bancnotă de 10 dolari primită cadou de ziua lui şi, tremurând, a plecat glonţ la Frosa să i se predea împreună cu ochiul dracului, cei 10 dolari, preţul cerut de ea.

Când l-a văzut sosind în galop, alb ca varul, cu gura încleştată, Frosa a zâmbit şi a decis să nu îl amâne şi să rezolve chiar atunci pricina dintre ei. Mai ales că tocmai se întâmpla ca şi ea să fie apucată de acea mâncărime care i-a uşurat decizia de a se dedica meseriei de împărţitoare de plăceri.

După ce a trimis ţâncii prin vecini, Frosa i-a luat mai întâi dolarii, după care, ţinându-l de mână pe nerăbdătorul amorez, l-a împins în bordei. Fără vorbă multă şi-a lepădat rochia, căci chiloţi nu avea, şi a rămas pentru o clipă goală, nemişcată, ca o stană de piatră în semiîntunericul bordeiului.

L-a încolăcit apoi cu braţele ei fierbinţi de dorinţă şi grăbită să scurteze preambulul, i-a tras pantalonii jos.

Ce a urmat, a fost o treabă de rutină. Cu experienţa ei, l-a îndrumat în direcţia corectă, s-a aşezat sub el şi a început acel joc parşiv al mişcărilor circulare şi al contrelor savante, astfel că bietul baiat a fost gata înainte de a înţelege prea mult din ce i se întâmpla. El a trăit însă acel spasm nebun care înrobeşte bărbaţii şi îi leagă pe vecie de femei. Numai că, în opinia lui, şocul a fost de scurtă durată şi din acest motiv a continuat exerciţiul cu mişcările spasmodice proaspăt învăţate, până când Frosa l-a apostrofat cu un aer de superioritate:

- Opreşte-te, mă, că te-ai termenat!

Aşa a început pentru Frosa o nouă etapă de viaţă. Acum, când ocupaţia pentru care a optat a devenit oficială, cel puţin pentru ea, se gândea să modernizeze sistemul şi să renunţe definitiv la amorul clandestin, făcut pe furiş, să nu audă sau să vadă vecinii. Ea visa să facă din această activitate o meserie în toată regula, să-şi impună standarde ridicate, încât să devină cunoscută şi respectată ca o mare specialistă în domeniu.

Capitolul III

2010-08-12T23:19:00.000-07:00

Capitolul III

SRL-ul coanei Frosa. Istoria prescurtată a afacerii deschisă de ea de la înfiinţare şi până la lichidare. Tase, copilul favorit creşte şi vădeşte de timpuriu apucături rele. Mama lui îl iubeşte şi nu ia în seamă proastele lui obiceiuri.

Cum s-a mai spus, Tase a venit pe lume din întâmplare sau, mai bine zis, din zburdălnicia mamei lui, rămasă văduvă de timpuriu.

După cum se ştie, după sfârşitul de râs al soţului ei, Frosa lui Beştelitu’ ţambalagiul, a rămas fără niciun mijloc de trai. Ca să supravieţuiască şi să-şi crească cei doi copii rezultaţi în urma căsătoriei cu defunctul soţ, a început să se dea ba la unul, ba la altul pentru bani, până când a ajuns, cum recunoştea ea mai târziu cu mândrie: o curvă adevărată.

Decesul soţului îi schimbase viaţa mai mult chiar decât atunci când o furase de la părinţi, la vârsta de 15 ani şi o făcuse femeie, direct pe uliţă, lângă un gard.

Nu s-au stins bine ecourile înmormântării lui, făcută cu mult fast, cu trei popi şi muzică aleasă, că de’, fusese un artist, că au şi început comentariile batjocoritoare şi neîndurătoare cu văduva, ale obştei. Domnul Beştelitu’ a rămas în amintirea tuturor ca primul membru al comunităţii cu un sfărşit de pomină. El a murit, cum se spunea, fără ocolişuri în cartier “de o boală de cur”. În mediul acela, atât se ştia despre SIDA, că apare dacă relaţia sexuală se consumă prin dos.

Cum cei mici cereau fără încetare să mănânce, Frosa a trebuit să se exerseze din ce în ce mai des în proaspăta ei ocupaţie fără să-şi aleagă partenerii. Aşa a venit pe lume, fără comandă, Tase, încă o gură de hrănit.

Ce-i drept, Frosei îi plăcea meseria ei şi se minuna, mulţumindu-i Celui de Sus că i-a dat un instrument cu care poţi să câştigi bani muncind cu plăcere la ceva de care nu se mai sătura. Şi nici nu era prea complicată munca asta a ei. Trebuia să-şi ridice fustele până la brâu, iar dacă pretenţiile clientului erau mai mari chiar să se dezgolească complet şi să stea cuminte până când cel căţărat între timp deasupra ei reuşea să se descurce cu obiectul tranzacţiei.

În acest stadiu, Frosei nu îi rămânea altceva de făcut decât să icnească, iar dacă individul plătea bine, să scoată anumite vocalize specifice, ca să-l amăgească precum că el ar fi grozav de bun în sportul pe care tocmai îl practicau. Când ea voia să dea lucrării pe care o executa o notă de strălucire aparte, se angrena în executarea unor mişcări proprii de împingere în contratimp cu cel aflat deasupra. Acest răsfăţ pe care îl făcea numai pentru anumiţi clienţi, avea mai multe efecte beneficii:

- în primul rând, un efect financiar pentru că ridica tariful prestaţiei;

- în al doilea rând, avea un puternic efect moral. Luptând contra clientului, cum era vizibil că o făcea, lăsa impresia unui gest de revoltă; dovada, pe de o parte a dezacordului dintre ea şi cel aflat la etaj, precum şi a faptului că ea părea că face parte din opoziţie, împotrivindu-se acţiunilor întreprinse de el;

- în fine, mişcându-se decalat în timp, atitudinea ei generală îl făcea să pară pe individul cu care transpira împreună, drept agresorul intimităţii ei.

Aşa, coana Frosa, cum era apelată acum cu respect în cartier, s-a transformat dintr-o femeie destinată prin căsătorie domeniului privat, în o femeie la care aveau acces toţi bărbaţii plătitori: pe scurt a devenit o femeie publică. Niciodată Frosa nu s-a plâns de munca ei şi nu înţelegea pe nimeni din cei care se văicăreau că trebuie să muncească. Ea ar fi muncit oricât pentru bunăstarea familiei.

Anii treceau şi Frosa, mai bine împlinită acum şi frumoasă foc la cei 22 de ani ai ei, câştiga bani buni, atât de mulţi că îşi hrănea copiii numai cu produse de la Mc Donald’s, îi ţinea curăţei şi bine îmbrăcaţi. Surplusul îl împrumuta drept camătă şi după alţi câţiva ani de la deschiderea SRL-ului ei, cum îi plăcea ei să-i spună afacerii, şi-a luat Merţan şi casă.

De la o vreme, Frosa şi-a permis unele investiţii. Prin licitaţie, a devenit acţionară la o firmă care se ocupa de importul prezervativelor parfumate. A chibzuit mult până să aleagă unde să-şi investească banii şi a ales această firmă din domeniul de activitate unde avea expertiza necesară. Se înţelege de la sine că, pentru a-şi întări calitatea de acţionar, ea trebuia să facă reclamă gratuită şi agresivă pentru produsele din nomenclator. Totodată, a trebuit să asigure condiţiile necesare pentru desfăşurarea demonstraţiilor practice. Bancul de probă la care s-au făcut verificările ce urmau să ateste trăinicia şi eficienţa prezervativelor, a fost chiar ea.

Acţiunea s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe numeroase din care nu au lipsit negustorii din branşă: proxeneţii, codoşii şi peştii, doritori - nevoie mare - să se instruiască cât mai profund cu privire la calităţile acestor martori tăcuţi şi eficienţi ai plăcerilor.

Pentru a se definitiva sortimentaţia produselor ce urmau să constituie paleta de import, o parte dintre acţionarii principali, din respect pentru clientelă, au ţinut morţiş ca, în numele acestora, să verifice pe viu calităţile prezervativelor. Ele nu trebuiau să se fisureze în timpul activităţii, oricât ar fi ea de agitată, să nu creeze o cât de mică stare de jenă asupra părţilor aflate în contact în timpul executării procedurii şi să nu lase impresia existenţei unei pelicule străine între epiderme care să aducă prejudicii calităţii orgasmului. Şi, în sfârşit, să emane parfumul prevăzut în prospect pe toată durata partidei.

Cu toată îmbulzeala inerentă produsă în timpul demonstraţiilor, Frosa a rezistat cu zâmbetul pe buze întregului grup de asediatori, uimindu-i pe participanţi cu rezistenţa, insaţietatea şi talentul ei. Departe de a-i fi pricinuit vreun neajuns, aceste lucrări practice, în ansamblul lor, i-au mărit notorietatea şi i-a dublat numărul de clienţi fideli.

Apogeul ascensiunii în domeniul afacerilor l-a atins, însă, odată cu obţinerea dreptului de reprezentare pe ţară a unei firme care avea ca obiect de activitate comercializarea unui fel de jucărioare destinate exploatarii slăbiciunilor omeneşti. Chiar de la deschiderea reprezentanţei, a devenit clar pentru toată lumea că, de fapt, firma respectivă comercializa jucării sexuale.

Pentru câştigarea competiţiei de atribuire a reprezentanţei şi punerea cu botul pe labe a concurenţei, Frosa a trebuit să ducă o luptă crâncenă, dură şi lipsită de scrupule. În final, ea şi-a adjudecat victoria, ca urmare a facilităţilor pe care le-a acordat; suportarea costurilor ocazionate de demonstraţiile “live” şi susţinerea instruirii practice a distribuitorilor privind importanţa produselor firmei în jocul dragostei plătite.

Afacerile descrise au propulsat-o în topul meseriaşelor avangardiste din breaslă şi i-au adus mai târziu beneficii substanţiale. Dacă se are în vedere numai livrarea gratuită a prezervativelor pentru activitatea proprie, nelimitată cantitativ şi cota parte din drepturile de imagine pentru reclamele filmate cu Frosa devenită pornostar, se poate lesne imagina că profitul ei a atins un nivel semnificativ.

Aceste extinderi, adăugate la ocupaţia ei de bază, au transformat-o dintr-o curvă modestă, într-o prosperă femeie de afaceri, chiar dacă şi înainte de lărgirea domeniului său de activitate avea o clientelă stabilă, cu posibilităţi de câştig peste media locului şi a meseriei. Astfel a reuşit ca în scurt timp să-şi creeze un portofoliu impresionant de clienţi care o recomandau de la unul la altul ca o foarte bună profesionistă, meseriaşă până în vârful unghiilor. Pentru a-şi menţine poziţia de lider, muncea mult, cât o echipă întreagă de “fete”, dar nu s-a plâns niciodată. Nu şi-a luat niciodată ajutoare sau ucenice, cu toate că oferta de forţă de muncă în domeniu era mai mult decât îndestulătoare, s-ar putea spune chiar excedentară.

“Meseria asta trebuie să o faci singură dacă vrei să ai succes”, era maxima ei preferată. Munca ei plină de abnegaţie, alături de faimă şi prestigiu în meserie i-a adus în scurt timp şi o bunăstare materială de invidiat. Acum, ea îşi putea permite aproape orice dorea; firea ei prudentă a făcut ca, spre binele ei, să nu îşi dorească decât avantaje rezonabile.

Într-o vreme îi căşunase să se apuce de învăţat limbi străine, să iasă la export sau să atragă clienţi din afara ţării. Nu îi era prea clar nici ei ce şi cum anume, dar s-a răzgândit şi şi-a concentrat atenţia asupra educării copiilor.

Aşa a ajuns eroul nostru, Tase, să fie înscris la o grădiniţă din centru. Pentru paza lui, Frosa a tocmit bodyguard şi acum el părea, ba chiar şi era - un copil de bani gata.

După “înaltele lui studii la grădiniţă” ambiţioasa lui mamă l-a înscris la una din cele mai bune şcoli din capitală, perioadă în care începea să se contureze personalitatea controversată a viitorului domn Tase Beştelitu’.

Acest băiat neastâmpărat care îşi uimea cunoscuţii prin agerimea lui, a fost din prima zi copilul preferat al Frosei. Din geneza lui, ea a făcut întotdeauna un secret bine păstrat. Poate că aşa cum a declarat ea la primărie, nici nu ştia cine este tatăl lui biologic. Dacă cineva insista să afle amănunte, ea îşi impunea mereu punctul de vedere, de nezdruncinat.

- Pe copilul ăsta l-am făcut singură. Eu am primit numai o sămânţă de la cineva care putea fi oricine, am lăsat-o să încolţească în mine şi atât. Băiatul ăsta nu are şi nu a avut niciodată tată. Eu sunt şi tatăl şi mama lui.

La şcoală, drept semn că Tase nu este un oarecare, a fost pus în banca a treia de la fereastră, lângă băiatul primarului. Nu ştie de ce, dar lui i-a făcut plăcere ca din prima zi să îşi bată joc de colegul său de bancă. Geniul răului începea să-şi arate colţii.

- Măi, copilaş, l-a interpelat Tase de cum l-a văzut pe băiatul primarului: mai ai fraţi sau surori pe acasă sau prin vecini sau pe la ţară, prin Teleorman, de unde vă trageţi voi?

- Nu, dar de ce mă întrebi?, s-a mirat Milică, băiatul primarului.

- Spune-i lui taică-tău că a avut noroc. I-a venit mintea la cap şi s-a oprit la timp, înainte să umple pământul cu tăntălăi ca tine. Sau, la voi, pe copii îi aduce barza? Ori îi aduce bărzoiul de şofer, a continuat tot el şi s-a pornit pe râs.

Milică nu prea a gustat gluma sau nu a vrut să îi dea atenţie pentru că a tăcut şi nu i-a răspuns. Atâta i-a trebuit lui Tase. Nu s-a lăsat şi a continuat cu insinuările.

- Nu răspunzi, ştii tu ceva. Dar coteţ aveţi?

- De ce crezi că ne trebuie coteţ?, s-a trezit Milică din muţenie surprins că este antrenat fără voie în jocul parşiv al colegului său de bancă.

După ce i-a răspuns, băiatul primarului a fost apucat de o dorinţă aprigă să îl umilească pe acest pui de lele pentru impertinenţa lui şi a decis că a venit momentul să îl pună la punct, să-l facă să simtă marea diferenţă dintre ei. El, un copil de primar cu mare putere în oraş, iar Tase, un amărât de băiat de curvă. Chiar dacă este stilată şi are o clientelă bună din care fac parte şi unele din notabilităţile oraşului, tot târfă rămâne.

Ajuns aici cu meditaţia lui internă, o clipă a avut un moment de ezitare. I-a apărut în minte o posibilitate care l-a îngrozit. Făcând ochii mari cât ceapa şi dând din cap ca un viţel asaltat vara de muşte, căuta să se detaşeze de imaginea care îi apăruse în minte. Efortul lui a învins spaima prin care trecea şi plin de speranţă a alungat-o.

Chinuitoarea dilemă care îl zăpăcise se justifica prin faima în creştere a coanei Frosa, iar întrebarea pe care şi-a adresat-o sieşi era dacă şi tatăl lui, distinsul domn primar, fost provincial din Teleorman, fusese sau mai rău, era încă unul din clienţii ei? Numai la acest gând i s-a făcut rău. Ce tragedie ar fi fost! Doar un moment, atâta a durat în mintea lui aventura tatălui său, pentru că în faţă i-a apărut imediat imaginea doamnei primar cu apetenţa ei pentru lux şi întreţinere corporală. Hotărât, nu se putea ca taică-său să fi călcat strâmb. Avea acasă tot ce îi trebuia şi încă parfumat cu mirosuri subtile. Liniştit acum, a început să turuie.

- Nouă nu ne trebuie coteţe; nu creştem găini şi nici purcei. Tata, în afară de faptul că este primar, este şi patronul unei firme de exploatare a unor cariere naţionale. Nu mai ştiu nici eu câte şi de care fel. Se ocupă şi de importul materialelor de construcţii. Toată ziua dă ordine la toată lumea să pună borduri pe străzi, bulevarde, în parcuri, peste tot, chiar şi trei ori pe an în acelaşi loc dacă vrea. Mai ales, acolo unde nu sunt necesare borduri noi. Asta consider eu că este adevărata putere. Să faci numai ce vrei tu, fără să-ţi pese de ce spun alţii.

Mândru - nevoie mare - de isprăvile tatălui său, Milică a continuat să mitralieze verbal mica lui asistenţă, ridicându-şi în slăvi ascendenţa.

- Şi să mai ştii că face tot felul de afaceri cu regii asfaltului. Le dă unora contracte mari pe care ei nici nu pot să le facă, să toarne sute de kilometri de asfalt. Dacă patronii firmelor alese, întotdeauna aceleaşi, spun că nu vor termina la timp lucrările, tot el îi linişteşte. Îi asigură că nu are importanţă dacă ele întârzie şi sunt de calitate proastă dacă poţi trage foloase personale şi din asta. Tot tata îi îndeamnă să ceară pentru lucrări mai mult decât costă. Oricum, el le achită în avans. Banii îi ia din primărie şi dacă nu ajung, se împrumută, după care îi împarte cu ei.

Ajuns aici, Milică, odrasla primarului, şi-a fracturat discursul să vadă dacă l-a dat gata pe acest coleg neruşinat. Mulţumit de felul cum arăta mutra lui Tase care, pe măsură ce el se înfierbânta, căpăta un aer din ce în ce mai ponosit, i-a dat lovitura de graţie.

- Aşa că, vezi, tata are bani destui să cumpere pui şi carne proaspată şi orice altceva ne trebuie de aici sau din supermarket-urile din toată lumea; Germania, Franţa, Italia, Anglia şi chiar din America sau de oriunde pofteşte mama. Ai auzit tu de America, măi, broscoiule?

Junele primarului a fost învăţat de mic să fie arogant şi să-i sfideze pe toţi, de aceea ca să-l convingă pe Tase că nu exagerează cu nimic, a continuat:

- Oricum, acţiunea asta, “cumpăratul” a tot ce este nevoie în casă, nu prea se întâmplă să o facem noi. Vicele are grijă de aprovizionarea ambelor familii, a lui şi a noastră şi le primim plocon. Pentru orice aprobare, un aviz de construcţie pentru o vilă, o iscălitură ici, una colo, aduce de mâncare pentru o lună şi nu numai atât. De fiecare dată când se întâmplă, îi aud pe tata şi pe vice şuşotind şi mai sesizez un zgomot specific bancnotelor care trec dintr-o mână în alta. Aş vrea să-ţi mai dau un exemplu de deşteptăciunea tatei. Când am început să construim pe malul unui lac o vilă uriaşă, ca un mausoleu, grandoarea proiectului a impus musai ca suprafaţa de teren pe care să fie ridicată să nu aibă mai puţin de 5.000 metri pătraţi. Crezi că tata a făcut ceea ce făcea orice prost? Aiurea! Nu a cumpărat terenul, dar a îmbrobodit nişte popi de ţară şi le-a luat din patrimoniul bisericii 5.000 metri pătraţi cu vederea spre lac în concesiune pe o perioadă de minim 50 de ani. Pentru acest teren, tata plăteşte anual o chirie de 100 euro, mai puţin decât un prost care nu are loc în curte măcar să întoarcă o căruţă. Este adevărat, a continuat cel care a avut norocul să se nască din tată escroc, mama este o campioană absolută la cheltuieli. Dar ea nu cumpără decât articole de lux: rochii de firmă din colecţii, genţi, pantofi, ceasuri scumpe, bijuterii şi nu din Fomânia. Ea zboară săptămânal la Paris sau nu mai ştiu unde şi cheltuieşte de fiecare dată o avere. Niciodată tata nu se supără şi îi spune: “Cumpără, măi, nevastă, că ai de unde! Atâta vreme cât sunt primar, mă simt ca un profesor care predă subalternilor şi populaţiei numai elemente de matematică superioară: folosesc exclusiv tabla înmulţirii şi adunării. Pe cea a scăderii am desfiinţat-o, aşa că fii fără grijă. Tot timpul o să se adune şi nu va scade niciodată. Dacă ştii unde să cotizezi şi unde să ungi, întotdeauna o să ai funcţii din care să mulgi, iar verdictele pe care le vei primi de la cei care judecă reclamaţiile împotriva ta vor fi mereu NUP (neînceperea urmăririi penale)”.

Fâră să se lase impresionat de lăudăroşenia norocosului cu tată primar, Tase care îşi pregătise pe îndelete lovitura, i-a ripostat:

- Nu trebuie să-mi dai mie raportul despre ce şi cum ciubucăreşte taică-tău. Dacă te torn şi vine poliţia să vă controleze, aţi încurcat-o, nu? Vezi, mă, de ce te-am întrebat de coteţ? Pentru că locul tău este acolo.

Rănit în amorul lui propriu de beneficiar, urmaş şi demn continuator al carierei de borfaş şi înşelător al naţiunii, Milică, revoltat, a ţinut să îi comunice în replică dreptul inalienabil la şpagă al şefilor.

- Ba deloc, că şi poliţiştii iau ciubuc. Ne-a spus tata că într-o zi unul a întrecut măsura. A luat mai mult decât el pentru muşamalizarea unui scandal iscat între grupuri de beţivi care se ocupă de proxenetism, sechestrarea de persoane şi comerţ cu droguri.

- Taci, mă, prostule, că îţi bagi familia în bucluc, s-a burzuluit Tase din nou la el. Taci, că uite a sunat clopoţelul şi trebuie să intrăm în clasă. Oricum clopoţelul trebuie să îl auzi pentru că dezvoltă mai mulţi decibeli decât zgomotul pe care îl face apa ce îţi sună ţie în cap.

Discuţii de genul ăsta au mai avut loc, dar Milică nu s-a mai supărat. Şi-a dat sema că asta îi este firea lui Tase şi dacă îl întărâtai, se făcea şi mai rău.

Nu se ştie cum, dar împotriva primelor lui porniri, Tase a prins o simpatie deosebită pentru Milică, cu toate că i se părea a fi un prostănac cu noroc chior. În timp ce jalnicul lui coleg avea de toate, inclusiv un tată uns cu toate alifiile, el nu avea tată deloc, nici măcar un tată golan. Cel puţin mama lui nu i-a vorbit niciodată despre aşa ceva.

În timpul şcolii nici unul din colegii lui nu l-a înţeles pe Tase. De ce trebuia ca el să fie el altfel decât ei? Şi în clasă şi pe terenul de sport, peste tot? De altfel nici el nu înţelegea ce microb ascuns îl făcea să funcţioneze parcă pe principiul lui invers.

Să fie oare vinovat amestecul de gene necunoscute cu care s-a confruntat coana Frosa la începutul carierei? Oare contactul dintre acestea şi ADN-ul Frosei, a determinat o revoluţie genetică sau i-a zdruncinat ereditatea? Acelaşi lucru s-a întrebat şi biograful lui de mai târziu, când şi-a luat răspunderea povestirii vieţii lui Tase.

În acest timp, băiatul creştea şi unora li se părea că i-a venit mintea la cap. Gravă eroare. Vorba asta cu mintea a ieşit în evidenţă ceva mai târziu, dar pe dos, când nimeni nu se mai aştepta şi numai după ce Tase şi-a întrerupt studiile zicând că ştie destule.

Renunţarea la învăţătură, unde avea şanse reale să progreseze, a reprezentat suprema dovadă că, în cazul lui, nu se putea conta pe maturizare, iar treaba cu mintea, era chiar o poveste. Pe scurt, în ciuda opoziţiei disperate a mamei sale, viaţa de scormonitor pentru descoperirea nestematelor culturii s-a terminat pentru Tase imediat după terminarea liceului.

Despre facultate, visul ei secret, Tase nici nu a vrut să audă. El s-a opus violent şi a insistat că are chemare pentru afaceri şi nu mai poate aştepta. “Orice întârziere ar putea să-i compromită startul”, susţinea el mereu în faţa Frosei. Groaza lui cea mai mare era că, între timp, hoţii aştia de la putere vor fura tot ce este de furat în Fomânia şi lui nu-i va mai rămâne nimic.

Perioada aceasta a fost şi cea mai dificilă din viaţa Frosei, mai cu seamă că se apropia vertiginos de vârsta de 40 de ani. Presimţea că business-ul ei va începe să scadă şi, odată pornită pe o pantă descendentă, ar fi ajuns o biată târfă, din ce în ce mai puţin căutată, cu pedigriul uitat, demodată, fleşcăită şi fără solicitanţi.

Acum era vizitată mai mult de clienţii tradiţionali cu care întreţinea relaţii corporale încă de la începuturile carierei ei. Este drept că nici ea nu mai căuta să-şi extindă reţeaua de clienţi şi se mulţumea cu vechiturile ei. Se mai întâmpla ca unora, atinşi de înaintarea în vârstă, să nu le funcţioneze bine hormonii sau să se lenevească, caz în care, patroana şi totodată unicul angajat, Frosa însăşi, trebuia să intervină cel puţin manual pentru remedierea situaţiei. Uneori, nici această intervenţie nu era suficientă şi trebuia ca să se spurce pentru resuscitarea organului neputincios.

Toate acestea, la care se adăuga părerea oglinzii pe care o consulta din ce în ce mai des, cât şi vederea lui Tase care crescuse şi ajunsese un vlăjgan de 1,90 metri, au convins-o că este momentul să tragă obloanele şi să-şi lichideze SRL-ul.

În sinea ei, Frosa era sigură că pentru ea viaţa nu s-a sfârşit - va continua să facă aceleaşi prestaţii, dar numai pe bază de voluntariat, fără bani, exclusiv pentru plăcerea ei.

Relaţia ei cu Tase a fost întotdeauna un mister pentru rude şi apropiaţii casei. Toţi se întrebau care este de fapt poziţia lui faţă de meseria mamei lui. Şi asta pentru că, în timp ce Frosei i se părea că tot ce face ea este fără cusur, pentru mulţi, meseria pe care o practica nu era considerată onorabilă.

Tase îşi iubea mama, cel puţin aşa credea fără să fie prea convins de adâncimea sentimentelor lui filiale. El vedea în practica ei numai sursa de câştig. De aceea, o considera o meserie ca oricare alta.

Desigur, cu anumite limite, bunăoară una din ele era aceea că putea fi practicată numai de femei, teoretic de orice femeie. Selecţia naturală intervenea însă şi aici. Deveneau curve cu adevărat numai cele care atrăgeau bărbaţii ca un magnet şi care dovedeau vocaţie pentru această meserie. O femeie nu trebuia să fie excesiv de frumoasă pentru a-i fi recunoscute calităţi de bună practicantă. Ajungea numai să nu pară atât de urâtă, încât bărbaţilor să le fie teamă să rămână singuri cu ea pe întuneric.

Până la urmă viaţa a avut grijă să infirme teoria exclusivităţii sexului femeiesc în această meserie. Mai demult, când el era încă un copil, a auzit nişte zvonuri în legătură cu cineva apropiat din familia lor, un bărbat, care pentru bani, ca şi coana Frosa, maică-sa, s-a pus pe post de femeie şi murise din cauza asta. Nefiindu-i prea clară speţa, a renunţat la cercetări aprofundate şi a lăsat lucrurile la nivel de folclor.

Precum se ştie, insensibilă la orice influenţă, Frosa a depăşit de mult faza de nehotărâre şi a ales cu siguranţă drumul pe care să îl parcurgă în viaţă.

După ce şi-a desenat traiectoria în viaţă, pe măsura trecerii timpului, a înţeles tot mai bine cât de mult datora meseriei alese, ea şi familia ei. Îşi acceptase de la început condiţia de femeie care se vinde cu toate avantajele, dar şi dezavantajele ei.

Frosa era dotată de la natură cu ceva minte, este drept că ea nu era cultivată şi din acest motiv nu punea prea mare bază pe ea. Mânată mai mult de instincte şi premoniţii, şi-a dat seama că pentru a rezista, trebuia să îşi impună o conduită care să o menţină la suprafaţă, să evite căderea în mocirla ucigătoare a regretelor tardive. Păstrându-şi echilibrul interior, i-a fost mult mai uşor să suporte şi opiniile “anti-meserie” de care era înconjurată.

Zilnic, după terminarea programului de lucru cu publicul, făcea o baie bună prin care înlătura orice urmă a hârjoanelor ei şi se simţea purificată. După spusele ei, intra în baie curvă şi ieşea de acolo nou-nouţă, aproape fecioară. Ea se amăgea că aşa şi este, desigur păstrând proporţiile şi neţinând seama de membrana iniţială de blocaj ce îi fusese sfârtecată cu un sfert de secol în urmă.

Lui Tase îi plăcea să o vadă pe Frosa făcând baie. Ea îi dădea voie să o privească, mai mult, era mândră că fiul ei o admira. Amândoi nu aveau niciun fel de prejudecăţi. El se mulţumea să îi admire silueta suplă, cu sânii viguroşi, generoşi şi coapse frumos arcuite, ca în picturile unor artişti plastici, preocupaţi mai mult de admiratul şi pipăitul modelelor decât de pictatul nudurilor.

Asta se întâmpla înainte ca el să împlinească 14 ani pentru că, după această vârstă, începuse să i se aprindă simţurile la vederea unei fetişcane cu mers sacadat şi sâni tresăltând obraznic sub bluză, în ritmul paşilor.

De la o vreme, din cauza extrapolării senzaţiilor pe care le trezeau în el fetele bine dezvoltate - pe care şi le imagina ca femei în devenire aflate pe moment în stadiul de răsad - Tase nu îşi mai permitea să o vizioneze pe Frosa făcând baie. Motivaţia renunţării la acest spectacol era teama ca el să nu atingă pragul de incandescenţă vecin cu incestul.

Acum, când el împlinea 18 ani şi termina liceul, iar Frosa, în pragul vârstei de 40 de ani, se hotărâse să pună capăt carierei, relaţia ei cu Tase a devenit una absolut normală, ca în orice familie cumsecade.

Făcând bilanţul financiar al activităţii ei profesionale, nu vedea niciun motiv să fie nemulţumită. Conturile şi bunurile pe care le avea, îi asigurau o retragere onorabilă din lumea afacerilor. Două lucruri regreta acum, la sfârşitul voluntar al carierei.

- Nu a înţeles de ce munca ei şi a colegelor de breaslă, plină de riscuri, dusă cu spirit de sacrificiu, abnegaţie şi talent - care a adus multor bărbaţi bucurie şi senzaţie de putere - nu a fost recunoscută şi acceptată de autorităţi în lista oficială de meserii.

- În al doilea rând, de ce la sfârşitul unei cariere ca a ei nu se acordă pensie, cu atât mai mult cu cât aici pensionarea survine mai devreme decât în alte meserii.

Ieşirea la pensie, după cum se ştie, în cazul practicantelor amorului pe bani nu se datorează lipsei dorinţei de muncă, ci este urmarea scăderii cererii în branşă. În ultimă instanţă, această scădere este urmarea accentuării vizibile a unor defecţiuni anatomice ancestrale de care se fac vinovaţi Adam şi Eva care au avut o prestaţie slabă când şi-au negociat drepturile la izgonirea din Rai.

Dacă se gândeşte ea mai bine, i se pare că ar trebui ca pe lângă pensie, să fie acordate şi sporuri de noapte, de risc, de neputinţă (a bărbaţilor fireşte, nicidecum a femeilor care, după cum se ştie, nu sunt nici potente, nici impotente).

În acelaşi timp, Frosa era conştientă că are şi puncte slabe. Nu a emis facturi, nu plătit niciodată TVA sau impozit pe profit. Dar nu din vina ei. Vina este tot a lor, a guvernanţilor care nu ştiu decât să f- - ă poporul şi nicidecum să îi dea nişte amărâte de drepturi. Şi mai avea Frosa o dilemă. Îi venea greu să îşi imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă în locul strălucitei cariere pe care a avut-o, ar fi ales ghicitul în cărţi sau în cafea.

Răspunsul şi l-a dat tot ea. Ghicitul în cărţi este o înşelătorie din care clientul nu se alege cu nimic; nu are nicio mulţumire, nici sufletească şi nici trupească.

Amorul, aşa cum l-a practicat ea, a fost altceva. O senzaţie atât de aproape de fericire, încât întotdeauna a avut impresia că se află la limita dintre material şi spiritual, dintre luciditate şi nebunie. Aşa a reuşit ea de fiecare dată să îşi trimită clienţii spre emoţii nebănuite, intense şi în plus a avut marele avantaj că a putut să participe de fiecare dată la extaz pe banii lor.

Oricum, până la urmă alegerea făcută de ea i-a oferit destulă plăcere şi mult mai mulţi bani decât ghicitul.

Capitolul IV - prima parte

2010-08-08T12:18:00.000-07:00

Capitolul IV.

Apogeu şi decădere în afacerile familiei Beştelitu. Frosa iese din afaceri. Tase, ale cărui gene îl împing către escrocherii, luptă din greu împotriva naturii sale, încercând fără succes să se îmbogăţească prin muncă cinstită.

Respectându-şi promisiunea, Frosa s-a retras din afaceri şi se pregătea pentru o bătrâneţe linistită, aşezată la casa ei, scutită de lipsurile şi grijile avute în prima tinereţe.

Celor doi copii mai mari, rezultaţi din căsătoria cu domnu Beştelitu’, le-a pus în mână bănoasa meserie de mecanici auto, i-a însurat şi i-a aşezat la casele lor. Nici unul din ei nu strălucea de inteligenţă. Amândoi reprezentau prototipul clasic al copilului limitat. Au crescut fără să se bage de seamă şi într-o zi au devenit adolescenţi cu privirea opacă, lipsită de curiozitate. Transformarea lor în oameni maturi, fără personalitate, a urmat acelaşi traseu neştiut de nimeni. Şi iată cum dintr-o dată, după un fel de incubaţie, ei au apărut în familie sub forma a doi adulţi cuminţi.

Îşi vedeau în linişte de viaţa lor şi nu creau probleme familiei. Vegetau ducând un trai domestic care curgea într-un anonimat anost, fără grija zilei de mâine. Evoluţia lor în viaţă era previzibilă. Vor avea mulţi copii, vor face burtă la 30 de ani şi vor avea chelie înainte de 40. Vor fi în prima parte a vieţii suporteri ai liberalilor, iar după ce vor cheli vor trece la social-democraţi.

Pe fiul cel mic Tase, preferatul ei, l-a ţinut pe lângă ea simţind că el este un temperament năvalnic, încă necopt pentru o existenţă pe cont propriu.

Ajunsă la vârsta primului bilanţ, Frosa şi-a adus aminte de vechea ei marotă în legătură cu şcoala. Ea nu era o persoană şcolită şi nu a terminat nicio formă de organizată de învăţământ. Cultura ei, limitată la cât se ştie, este urmarea efortului ei de autodidact.

A pornit de la zero, iar progresele făcute de ea, atâtea câte au fost, s-au datorat mai mult ambiţiei ei de a părea ce nu este. Ştiinţa ei de carte se mărginea la scris, citit şi socotit; numai atât cât îi trebuia să citească anunţurile din ziare, preţurile produselor din magazine, să deosebească bancnotele între ele şi să le numere. S-ar putea spune, fără a greşi, că ea a funcţionat permanent în trecut în regim strict de semianalfabetă. De aici i se trăgea desconsiderarea pentru oamenii cu carte în general şi dispreţul pentru şcoală în special.

Când viaţa i-a ridicat o problemă a căutat să o rezolve singură, fără ajutor. Din acest motiv, a trebuit să citească tot felul de lucruri şi asta a urât ea cel mai mult.

Una din amintirile ei cele mai neplăcute din acea perioadă este legată de originea beizadelei sale Tase. Neplăcerea ei nu se referea la momentul conceperii lui, ci la o altă fază a vieţii de mai târziu, când el a început să o streseze cu o veşnică întrebare:

- Mamă, eu am tată? Dacă da, cine este el şi de ce nu îl văd, de ce nu vine niciodată pe la noi?

Ea nu ştia ce să îi răspundă ca el să fie mulţumit şi să nu îi mai pună altădată aceeaşi întrebare, dar nici nu nici nu vroia să îi spună ceva care l-ar face să nu se simtă confortabil în anturajul lui. Atunci a pus mâna pe o carte de ştiinţă popularizată care căuta să explice pe înţelesul tuturor, diferite feluri de înmulţire şi de acolo i-a venit şi ideea de răspuns.

- Tase, tu eşti născut prin partenogeneză, de aceea ai numai mamă.

Cu acest răspuns ea nu a făcut decât să îi astupe gura cu un termen greu de înţeles la vârsta lui, mai ales că nici ea nu pricepuse mai nimic din ce a citit.

- La dracu, cu înţelesul ăsta al tuturor, a răbufnit ea cu năduf după ce l-a ameţit complet în legătură cu ascendenţa lui pe linie masculină.

Cu o sinceritate brutală, într-un autentic spirit autocritic, şi-a continuat dezarmanta ei mărturisire:

- Nu ştiu cum se întâmplă, dar eu nu pricep mai nimic din ce citesc. Dar treacă-meargă, ştiu măcar cum să mă descurc. Iau un cuvânt mai simandicos de aici, unul de friptură de dincolo şi încropesc o conversaţie de se duce buhul.

Pornită pe furiş împotriva educaţiei - pentru că pe faţă din motive de Tase se dădea marele ei adept - a continuat cruciada împotriva învăţăturii de carte, pe care, în sinea ei, o găsea nefolositoare.

Poziţia ei faţă de şcoală şi slujitorii ei nu s-a schimbat nici acum, după trecerea atâtor ani. Astăzi când îşi face bilanţul, a găsit că este un bun prilej să mai atace încă o dată această mare eroare a omenirii; învăţatul fără rost, pricina tuturor relelelor care se petrec în lume.

- Ce moft mai este şi ăsta cu şcoli înalte - pierdere de timp şi bani - când tot ei, deştepţii lumii, îţi bagă cultura mură în gură? Uite că aşa şi este: chiar preşedintele ţării a spus că dacă vrei să ştii ceva despre păpădie, salată sau despre Herodot (cine o mai fi fost şi ăsta?!) nu trebuie decât să te uiţi pe internet. Oricum, ce se învaţă în şcoală nu îţi trebuie niciodată în viaţă, a tras ea concluzia bazându-se pe vorbele aceluiaşi preşedinte: “şcoala din Fomânia scoate numai tâmpiţi”. Ca să demonstreze oricui că judecata ei este fără greş, a continuat să argumenteze:

- Aş vrea să-i mulţumesc preşedintelui Fomâniei, de care am mai pomenit mai înainte şi chiar să îl iau ca aliat la lupta mea cu sistemul educativ greşit, pe care îl mai şi plătim cu bani grei din munca noastră şi să-i dau dreptate atunci când spune că ţara are nevoie mai mult de ospătari, tinichigii, mecanici auto şi nu de filozofi. Cu declaraţia asta a dumnealui a mai bătut un cui în coşciugul ăstora cu şcoală. Trebuie să mă felicit singură pentru felul în care am brodit-o eu. Am făcut din copiii mei doi mecanici auto, iar pe Tase am vrut să îl văd absolvind şcoli înalte nu pentru ce spun ăia acolo, ci numai pentru titlurile pe care să le treacă în cartea de vizită.

Ca să pună capac reflecţiilor ei şi să termine odată cu eventualele contraargumente ale unor jalnici fiozofi, a emis o ultimă judecată devastatoare prin care să îi umilească pe toţi savanţii ăştia, pardon: ăia, că sunt din altă tabără.

- Parcă pentru ce am făcut eu şi încă sper să mai fac, am avut nevoie de vreo şcoală şi uite ce bani buni am câştigat. Mai mult, pe unii din filfizonii ăştia cu şcoli înalte şi doctorate i-am avut de clienţi şi unii din ei erau mai proşti la pat ca salahorii.

Teoria de mai sus a coanei Frosa pe care de altfel Tase nici nu o auzise, nu l-a împiedicat să îl ia drept model pentru viaţa lui viitoare de escroc pe domnul primar originar din Teleorman. Motivaţia lui era una eternă, veche, antică şi de demult. Teribila poftă de îmbogăţire rapidă care îl teroriza zilnic, îl asfixia nopţile şi îi va menţine conştiinţa binelui în stare de moarte clinică. În sinea lui, era sigur că se va simţi eliberat de această obsesie numai când va reuşi să se îmbogăţească sau va muri.

Viaţa Frosei curgea liniştită, ca un râu domol ce merge la vale, cărând după el, odată cu puhoiul de ape şi nostalgia tinereţii ei, pierdută pentru totdeauna în vâltoarea vieţii.

De cele mai multe ori părea resemnată la cei 40 de ani cât se pregătea să aniverseze, vârsta la care pentru unii viaţa abia începe.

Alteori, în pespectiva anilor ce vor veni, cădea pradă unor sfâşietoare păreri de rău ştiind că bătrâneţea nu iartă pe nimeni şi va veni, aducând cu ea un cortegiu de beteşuguri, poate chiar senilitate sau - Doamne fereşte! - boala aceea mai noua Alzheimer, în legătură cu uitatul.

Stătea mai mult la fereastră şi privea atentă trecătorii de pe stradă, derulându-şi în minte ca într-un film animat toată viaţa de când şi-o amintea. Se întreba uneori indiferentă, alteori cu teamă dacă ce făcuse cu viaţa, a fost cea mai bună soluţie pentru ea sau se putea şi altfel.

Pentru găsirea unui răspuns corect la întrebare, punea întotdeauna în balanţă părerea ei vis-a-vis de opinia anturajului şi le compara de fiecare dată.

Îşi aducea aminte că în timpul petrecerilor pe care le organiza, îşi surprindea deseori invitaţii, aşa zişii ei prieteni, conversând suspect pe la colţuri şi înţepând-o cu priviri pline de subînţelesuri. Pentru ea era clar că o bârfeau. Când însă îşi făcea apariţia lângă ei şi catadicsea să le arunce o privire suverană, de stăpână, atitudinea lor devenea brusc prietenoasă, chiar umilă şi plină de supunere. Atunci parcă la comandă, ca o recunoaştere a superiorităţii ei, explodau într-un cor de laude. Cu toate aceste şmecherii specifice unui salon de mahala, nu era greu de bănuit ce discutaseră ei cu puţin timp înainte.

Cum coana Frosa nu făcea economie din ce punea pe masă, ar fi fost împotriva intereselor lor ca la următoarele petreceri, renumite în tot cartierul, să fie excluşi. Mai mult, cei mai interesaţi de menţinerea unei legături strânse cu ea, făceau eforturi vizibile şi zâmbindu-i tâmp, insistent, încercau jenaţi să însăileze o conversaţie amabilă.

În faţa unor astfel de ipocrizii, Frosa se distra cunoscând capacitatea imensă şi predilecţia stirpei umane pentru prefăcătorie. I-a fost clar dintotdeauna că nu există un numitor comun între ea şi această turmă de profitori frustraţi de viaţă.

În timp ce ei nici nu pronunţau cuvântul acela care definea meseria ei, ea nu se sfia să spună cu glas tare ca este o curvă onestă, expertă în exploatarea slăbiciunilor omeneşti, care, spre deosebire de matroanele respectabile, după ce le ademenea soţii, le asigura contra cost plăceri nebănuite, neîntâlnite vreodată de aceştia în paturile cu miros de levănţică ale nevestelor. Aşa se face că deşi unii din ei strâmbau din nas în legătură cu sursa veniturilor ei, nimeni nu pregeta să se înfrupte din toate bunătăţile oferite, părând că uită pe moment modul lor de provenienţă.

Atunci ea hotăra să nu se mai gândească la trecutul ei. Pentru liniştea ei sufletească, ca un judecător ce hotărâse sentinţa definitivă punea capăt frământărilor cu un verdict final, de fapt o veche zicală, “ce a fost a fost, mortul de la groapă nu se mai întoarce”. Aşa închidea Frosa capitolul întrebărilor stanjenitoare privind moralitatea ei.

În timp ce ea aluneca uşor, fără să bage de seamă, pe panta filozofiei existenţialiste copilul ei preferat se pregătea să devină rapid un om bogat.

După o lungă chibzuinţă Tase a hotărât să îşi facă intrarea în lumea afacerilor folosindu-se de viermii de mătase ca vectori ai marşului către îmbogăţire. Zis şi făcut. S-a gudurat pe lângă mama Frosa care, l-a manifestările lui de iubire, i-a oferit din economiile ei secrete 10.000 de euro şi s-a lansat cu mult curaj în afacere.

Nu a făcut preparative mari. A închiriat mai multe spaţii închise, nu prea luminate pe care le-a mobilat cu mese lungi, iar pentru hrana viermilor de mătase avea grijă să nu le lipsească prânzul lor preferat, frunzele proaspete de dud sau agud, cum mai este denumită această specie de pomi din familia moraceelor.

Astăzi nu există în ţară nicio preocupre în legătură cu duzii, ca de altfel faţă de tot ce înseamnă cultură agricolă. Dacă ei nu ar reuşi să-şi asigure singuri perpetuarea, ar pieri ca specie pentru că nimeni nu pare interesat de soarta lor.

Chiar specialiştii ezită să îi încadreze în grupa pomilor fructiferi, eventual mai puţin valoroşi decât alţii, sau a copacilor buni pentru mobilă, lemn de construcţii ori de foc.

Probabil că astăzi, numărul mâncătorilor de dude s-a micşorat dramatic în favoarea consumatorilor de banane, ananas şi a altor fructe din import. Cine şi-a trăit copilăria la ţară îşi aminteşte cu nostalgie de dude, fructe aproape eminamente rurale, care au făcut multora deliciul vieţii la sate, mai ales în lungile perioade de foamete. Ele sunt produse cu dărnicie de modestul dud numit ştiinţific după culoarea lor: Morus alba sau Morus nigra.

Într-un fel se poate spune că dudele, aşa cum sunt ele, neameliorate de specialişti, fără gust şi miros competitiv stăpânesc un domeniu fascinant al simţurilor: ele au gustul şi mirosul libertăţii, ale originii lui curate, nealterate prin manipulări genetice, aşa cum au fost ele create de bunul Dumnezeu.

Tase s-a documentat şi în privinţa obţinerii mătăsii şi a borangicului brut. Nu şi-a făcut mustrări de cuget că operaţiunea constă în asasinarea cu cruzime - prin opărire - a viermilor care în visele lor îşi confecţionaseră un adăpost preţios din care visau să iasă în libertate ca fluturi.

Speranţele lor, închise împreună cu ei într-un cocon vegetal numit gogoaşă, se vor dovedi deşarte pentru că în loc de o iluzorie perioadă de frumuseţe şi libertate de mişcare vor plăti cu viaţa pentru însuşirea lor unică de a produce nepreţuitul şi inimitabilul fir de mătase.

Probabil că de aici provine şi expresia oamenilor care, sătui de minciuni declară satistiţi ca ele nu sunt decât niste gogoşi.

Afacerea lui a mers strună până la desfacerea produsului finit, mătasea brută şi borangicul. Deşi s-a zbătut ca un peşte pe uscat, nu a reuşit să găsească amatori pentru produsele lui. Soarta s-a dovedit a-i fi potrivnică şi asta fără să îl sperie, l-a făcut să îşi pună câteva întrebări.

“Oare scăderea interesului pentru cultura viermilor de mătase, altădată răspândită în Fomânia se datorează scăderii numărului exemplarelor de dud până la o limită critică? Ori fomânilor a început să le placă mai mult îmbrăcămintea confecţionată din materiale sintetice, de plastic, sau nu mai vor decât îmbrăcămintea din import, fie ea şi second-hand?”

Sericicultura, ştiinţa care se ocupă de viaţa şi peregrinările domnului Bombix mori din ţara de origine China, până în îndepărtata de civilizaţie Fomânia - s-a dovedit a fi prima mare decepţie a vieţii lui ca om de afaceri.

Între timp, Tase a renunţat şi la ideea cu melcii aflată pe locul secund în opţiunile lui cu toate că nu existau probleme în desfacerea lor. Exportul în Italia, ca şi în alte ţări vestice funcţiona foarte bine.

L-au speriat însă zvonurile legate de riscul declanşării în crescătorie a unor boli care i-ar fi ucis rapid toţi melcii. Dacă totuşi se implica în afacere, trebuia să apeleze la un veterinar. Asta ar fi complicat mult situaţia cunoscând că nu îşi poate permite angajarea unuia, iar gândul apelării la veterinarul de circumscripţie l-a facut să pufnească în râs. Tot cartierul cunoştea lipsa lui de profesionalism, precum şi faptul că unica sa ambiţie profesională era să se îmbete zilnic pe banii iubitorilor de animale. Tratate de el, animalele domestice îşi dădeau obştescul sfârşit stârnind din partea oamenilor comentarii care de care mai ciudate; că au fost deocheate sau furate la origine şi în consecinţă, blestemate de foştii proprietari; sau în cazul păsărilor, că au fost atinse de moartea găinilor - boala numită mai nou, ştiinţific, în pas cu moda - gripa aviară.

Circula zvonul că această boală a fost inventată pentru că un “fluture lacom” care ajuns ministru, a vrut să se îmbogăţească rapid împreună cu şleahta lui. Folclorul legat de zootehnie l-a făcut reticent pe Tase şi, drept urmare, nici creşterea struţilor, a animalelor cu blană, prăsirea porumbeilor voiajori şi colectatul broaştelor nu l-au mai atras.

Mai era disponibilă o opţiune: înmulţirea papagalilor. Însă reputaţia acestor păsări era compromisă şi se datora politicienilor care repetau cu slugărnicie, papagaliceşte şi la comandă sloganurile răsuflate ale şefilor de partide pentru prostirea alegătorilor.

Căutând succesul cu orice preţ, după nefericita experienţă avută cu viermii de mătase, el s-a gândit să evadeze din domeniul agriculturii şi să îl atace pe cel al industriei alimentare.

Multă vreme a cochetat cu ideea că se pot scoate bani frumoşi din: fabricarea borşului; prăjitul seminţelor de dovleac sau de floarea soarelui; obţinerea uleiurilor comestibile prin presare la rece; producerea de băuturi răcoritoare, siropuri sau sifon; fabricarea pâinii, a pastelor făinoase şi a covrigilor; producerea de muştar şi multe altele.

Să ne amintim numai de epopeea aparatelor pentru prepararea băuturilor răcoritoare la pahar cunoscute sub denumirea tehnică de postmix-uri. Câtă energie şi şmecherie a consumat naţiunea fomână cu aceste aparate. La origine, ele nu au fost gândite pentru o ţară ca Fomânia, unde nu există obişnuinţa corectitudinii şi aşa zişii întreprinzători urmăresc numai îmbogăţirea imediată, fără să se uite în ochii veşnicului păcălit - cel care plăteşte.

Răspunsul pieţii nu a întârziat să apară. Astăzi, aceste aparate au dispărut practic de pe piaţă. Lăcomia unora le-a compromis ca idee pentru cel puţin o generaţie.

Nici celelalte afaceri, date ca sigure, nu au rezistat şi au sucombat într-un fel sau altul: uleiurile comestibile fabricate la rece nu şi-au găsit o piaţă, iar prăjitul seminţelor a fost aproape monopolizat de o firmă care, prin seriozitate, a reuşit să pună pe fugă producătorii de aşa zisele “bomboane agricole”.

Covrigi se mai produc şi astăzi, undeva pe la ţară, dar se vând greu şi sunt practic deliciul muştelor care îi folosesc ca aerodromuri de pe care decolează sau aterizează după un periplu prin gunoaiele satului sau prin bălegarul gras pus de gospodari la dospit.

Muştarul a avut aceeaşi soartă ca seminţele prăjite. Singurul supravieţuitor pare a fi borşul care se mai găseşte şi astăzi în pieţe şi în magazine.

Atacarea de către cohortele aşa zişilor întreprinzători a unui sector sensibil cum este industria alimentară, s-a făcut prin forţarea bunului simţ pentru că marea majoritate a îndrăzneţilor nu îndeplinea nicio condiţie: nu aveau cunoştinţe de specialitate şi de igienă alimentară, nu posedau spaţii şi echipamente corespunzătoare, le lipsea finanţarea. Într-un cuvânt, nu îndeplineau nicio condiţie.

Totuşi ideea acestui hold-up proliferase în acea vreme ca o epidemie şi a devenit o isterie naţională de care a fost cuprinsă toată Fomânia în goana după înavuţire. În intenţia lor, falşii întreprinzători se bazau pe slăbiciunea autorităţilor, slaba educaţie a consumatorilor şi penuria pieţei.

Cu urechea mereu pregătită să asculte murmurul anonim al nemulţumirii consumatorilor, Tase a renunţat la orice implicare în industria alimentară.

După ce rana primului eşec s-a cicatrizat, o altă afacere i-a luat brusc minţile: cultura ciupercilor. A întors pe toate feţele noua perspectivă şi a decis să dea încă o dată credit agriculturii - de unde se vede că fomânii au, în general, vocaţie de ţărani. S-a mai milogit o dată de Frosa şi a primit de la ea cu titlul de împrumut încă 10.000 de euro. Nenorocosul investitor s-a mirat, dar s-a şi bucurat că mama lui poate scoate imediat, la comandă, atâţia bani din locuri tainice numai de ea ştiute.

Firesc, a căutat o explicaţie pentru calitatea ei de a fi o sursa nesecată de bani. Mintea lui iscoditoare, a început să îi furnizeze tot felul de ipoteze. Nu de alta, dar era bine dacă ştia sursa şi pe ce sumă poate conta în cazul în care ar mai fi avut nevoie de o nouă infuzie de capital. Căutând să-şi limpezească gândurile, el a aplicat principiul deducţiilor logice preluate din romanele poliţiste şi filozofa plin de curiozitate. “Oare Frosa păstrează bani ascunşi la saltea pentru zile negre undeva în casă?” Dacă asta era explicaţia, trebuia să ştie dacă s-au terminat sau mai sunt şi alţii. “Dar dacă provin din practicarea clandestină a vechii ei meserii, şi vorba fomânului: dacă nu curge, pica? Sau se împrumuta de undeva, de la cineva? Dacă da, de unde lua banii şi care era limita acestui mod primitiv de creditare?”

Întrebările de mai sus îl frământau, sustrăgându-l preocupărilor pentru afaceri. După o perioadă, şi-a dat seama că nu este bine ce face şi, ruşinat de investigaţia pe care o începuse, cu filozofia omului practic, a pus capăt acestei erezii.

“Până la urmă nu mă interesează de unde are banii, atâta vreme cât mi-i dă fără să mă chinuie cu veşnica întrebare speriată a creditorului zgârcit: când mi-i dai inapoi?”

După procurarea capitalului de lucru, s-a apucat cu entuziasm de cultivarea ciupercilor din speciile Pleurotus şi Champinion. Cu prima recoltă ambalată în lădiţe s-a prezentat la unul din magazinele en-gross cu al cărui patron încheiase un precontract. Făcându-se că uită condiţiile negociate iniţial “investitorul strategic” îi pretindea acum, pentru preluarea mărfii, plata unor servicii şi taxe nemaiauzite de nimeni până atunci: taxă de raft, taxă de etalare, taxă de îndrumare, taxă de publicitate, taxă de promovare, taxă de dezvoltare destinată deschiderii de noi magazine en-gross şi alte taxe îl lăsau practic fără profit şi practic, îl condamanu la faliment.

Statul fomân, ipocrit şi nesimţitor, deşi subordona o măreaţă suprastructură de agenţii cu mii de angajaţi, nu se implica cu nimic în stoparea jafului făcut de companiile străine în detrimentul SRL-urilor naţionale. Căutând cu disperare noi beneficari, după un an de eforturi, optimism şi deziluzii, abia a reuşit să acopere din marfa încasată banii investiţi, fără un câştig semnificativ.

Astfel, economia de piaţă a mai pierdut un susţinător, iar lecţia primită a doua oară l-a transformat dintr-un adept, într-un aprig luptător împotriva ei. Speriat de acest dublu eşec, Tase s-a gândit să apeleze la o consultanţă economică.

Atunci oricine putea să deschidă o firmă fără niciun capital. Asemeni altor activităţi, unele firme de consultanţă au fost înfiinţate la noroc, pe baza principiului P.P.C., care tradus într-o formulare batjocoritoare înseamnă “poate pică ceva”. Dar cum să cunoşti seriozitatea unei firme într-o vreme când ele nu se deosebeau prin nimic una de alta şi mai ales de unde să ştii care din ele este credibilă?

Aşa a început pentru fostul crescător de viermi de mătase şi cultivator de ciuperci o nouă aventură. Ca să se dea mare şi să se mai lumineze, Tase a purtat discuţii prealabile cu prezumtivii specialişti în economie, dispuşi să îl piloteze prin jungla afacerilor.

Schema discuţiilor, numite de el interviuri, după o modă străină pe care nu o înţelegea prea bine, era simplă. După ce îşi prezenta păţaniile, binenţeles exagerând eforturile financiare şi personale făcute de el, le cerea sfaturile celor care se prezentaseră la solicitarea lui.

Interviurile organizate de el nu au depăşit un cadru relativ modest, iar cele mai reprezentative au fost dactilografiate şi reţinute într-un dosar pe care l-a numit “Tase şi economia de piaţă”. Oricine răsfoia dosarul cu pricina se putea documenta asupra desfăşurării lor. În general, ele aveau loc conform schemei următoare.

- Bună ziua. Mă numesc Tase Beştelitu’ şi vreau să înţeleg mai bine lumea afacerilor. Pentru asta, intenţionez să închei un contract de consultanţă pe care vă rog să fiţi sigur că îl voi remunera substanţial; eventual, dacă ne înţelegem, pot acorda şi o cotă de participare la profitul rezultat din afacere. Puteţi să îmi fiţi de folos? Ce credeţi?

- Sunt economistul Vasile Sambra şi am lucrat ca fochist la o centrală termică în regimul de tristă amintire, i-a răspuns primul consultant venit să-şi ofere serviciile. Am fost persecutat politic, deoarece vara mea a fugit din ţară după ce a furat un milion de lei de la întreprinderea unde era casieră.

A făcut o scurtă pauză, timp în care a privit cu atenţie figura interlocutorului său. Ştia că treaba asta cu delapidatul în familie nu prea dă bine, dar a ales calea unei sincerităţii depline sperand că până la urmă clientul, înduioşat, va trece cu vederea incidentul. Întrucât prezumtivul beneficiar al consultanţei nu a avut nicio reacţie, zâmbind neutru, el şi-a continuat prezentarea.

- Nu am profesat, dar cunosc economia din famile; tata şi maman şi-au început cariera ca paznici, serviciu în care au avut timp să studieze şi, drept urmare, au terminat amândoi facultatea de contabilitate la fără frecvenţă.

În acel moment al prezentării, domnul Sambra, economistul, persecutat politic, a clipit şăgalnic şi a continuat să-şi susţină interviul.

- Pentru maman a fost mai greu la început, până şi-a dat seama că se poate descurca şi altfel. Ea nu prea le are pe astea cu capul - forţa şi centrul ei de greutate sunt concentrate în altă parte - mai jos.

Privindu-i rânjetul libidinos, Tase s-a simţit ca pupat de o broască şi s-a scuturat sub impulsul spaimei la apariţia unei vedenii. Interpretând greşit gestul său, fochistul-economist şi-a continuat imperturbabil marşul prin afacerile sexuale ale familiei.

- Dar să ştiţi că ea s-a descurcat cum numai femeile ştiu să o facă şi tata a fost fericit că ea a reuşit să mulţumească o catedră întreagă printr-un efort solitar depus în paturi străine, în special noaptea. În timp ce ea asigura astfel progresul familiei, el, ca un soţ iubitor şi atent, o acoperea la serviciul lor de paznici de noapte. Aşa şi-au văzut amândoi sacii în căruţă şi au obţinut patalamaua.

Mândru, nevoie mare de reuşita în afaceri a familiei, a precizat imediat aportul firmei lui la viitorul contract de consultanţă economică.

- Credeţi-mă că maman poate să vă fie de folos; ea arată încă fantastic şi poate să vă ajute, să vă deschidă drumuri neaşteptate în societate, să vă găsească clienţi cu punga groasă, dispuşi să cumpere orice fel de marfă aţi putea să produceţi. Dvs. păreti destul de tânăr, nici nu aveţi idee cât de salutar poate fi uneori patul într-o afacere.

Astfel, a devenit evident că aşa zisul economist era de fapt un codoş ordinar care negocia farmecele în declin ale unei femei care, întâmplător, era şi mama lui.

- Bine, înţeleg, dar puteţi totuşi să îmi daţi mai multe lămuriri? Să înţeleg că din partea dvs, “maman” cum îi spuneţi, va fi cea care mă va îndruma?

- Da, desigur, ea este cea mai potrivită. Într-o societate săracă ca a noastră, farmecul feminin este singurul care poate suplini lipsa de capital.

Trezit busc din reverie Tase şi-a dat seama că tipul nu glumeşte deloc. Mai ştia el o doamnă din familia lui care făcuse destul bănet folosindu-şi pentru asta nu capul, ci altceva din dotarea ei anatomică. Numai că Frosa - căci depre ea este vorba - era cinstită şi spunea deschis oricui că ea practica meseria de curvă, pe când domnul din faţa lui o prezenta pe contemporana ei cu aproximativ acelaşi comportament drept “economistă”. Probabil că şi era judecând după câţi bani tocase din pungile altora.

Atingând astfel o coardă sensibilă, domnul din faţa lui i-a produs suficientă greaţă ca să simtă nevoia să îl concedieze scurt.

- Am înţeles, vă mulţumesc pentru interviu. O să vă contactez în situaţia în care voi avea nevoie de serviciile combinate ale dvs. şi ale distinsei dvs. colaboratoare.

Altădată a dat peste un economist de bună credinţă, dar un sceptic care l-a povăţuit că este de preferat să ţină banii în bancă decât să se aventureaze în lumea afacerilor.

- Credeţi-mă, domnule, tot ce se întâmplă acum în Fomânia pute. A te aventura în afaceri acum nu este numai o greşeală, e chiar o dovadă de prostie. Sunt foarte convins de cele spuse. Pentru sfaturile mele de acum nu o să vă cer nici măcar un ban, cel mult o bere.

Tase nu a părut că înţelege aluzia cu berea şi nici nu s-a mişcat. Visându-se deja în faţa halbei, după ce a înghiţit în sec, adevăratul economist a continuat să-i capteze atenţia.

- Dacă totuşi insistaţi să vă pierdeţi banii, atunci voi fi lângă dvs. şi voi căuta să vă limitez cât pot de mult paguba. Pentru că tot vă arătaţi hotărât să pierdeţi, voi participa şi eu la dezastrul dvs. financiar cu cca 5% din echivalentul sumei totale de care aţi decis să scăpaţi.

Cu această contribuţie, el şi-a comunicat de fapt tariful pentru aportul lui, lucru care a fost reţinut de Tase fără comentarii. Compensaţiile financiare fiind ca şi negociate, economistul cu privirea cruntă a unui stentor care anunţă o condamnare dură, se pregătea pentru încheierea primei părţi a consultanţei.

- Vă avertizez că minunea asta neînţeleasă de cei mulţi, numită pompos economie de piaţă, aşa cum funcţionează ea aici, are o multitudine de hibe pe care trecerea timpului, în loc să le estompeze, le-a acutizat. Toate acestea fac din Fomânia o ţară a tuturor posibilităţilor. Pentru ca generaţiile ce vor urma să înţeleagă corect noţiunea de “ţară a tuturor posibilităţilor”, vreau să fac o precizare care cred că va arunca o adevărată lumină asupra acestei caracterizări.

Sorbind din berea imaginară, şi-a încreţit colţurile ochilor şi, privind undeva în zare de parcă încerca să-şi amintească întâmplări vagi din trecut, a continuat mai mult pentru el:

- Da, este adevărat că Fomânia era ţara tuturor posibilităţilor, dar nu ca America - locul unde s-a inventat acest slogan - ci privită în oglindă care, precum se ştie, dă o imagine inversată.

Aşa s-a terminat interviul cu acest domn, economist adevărat, dar care avea şi el o hibă vizibilă în tot ce făcea şi în felul în care vorbea: hiba lui era descurajarea şi neîncrederea evidentă în viitorul Fomâniei.

După ce s-au despărţit, Tase, păţitul, înghiţind la rândul său în sec, şi-a dat seama că cel cu care tocmai discutase avea dreptate. În faţa situaţiei dramatice în care se găsea, nu îi mai rămânea decât să se uite în sus la cerul plumburiu de la care nu mai aştepta nimic şi să-şi spună ca o concluzie la păţaniile lui cu ciupercile.

“Concurenţă loială pe dracu, asta este hoţie la drumul mare. Marii rechini ai comerţului caută în permanenţă găselniţe prin care să îi aducă pe furnizorii locali la sapă de lemn. Acest tip ciudat de economie, departe de a fi un panaceu universal, s-a dovedit a fi pentru Fomânia - ciudata ţară a lui Dracula - un moft scump plătit de cei naivi, veniţi prea târziu la ospăţul liberei iniţiative”.

Multe nedumeriri ale populaţiei îşi găsiseră între timp explicaţia, mai ales de cei care plătiseră un dureros tribut entuziasmului lor de investitori nepregătiţi pentru o încăierare ce semăna mai mult cu lupta pentru a prinde un loc în barca de salvare a unui transatlantic care tocmai se scufunda.

Fragmente din discuţia cu economistul sceptic îi revenau mereu în minte. Şi-a amintit o altă idee strecurată printre altele de acel teribil om care ştia totul, dar nu putea să facă nimic. În acele momente el, arăta îngrijorat şi speriat, ca un mare savant care, în urma studiilor făcute, descoperise că o bacterie sau virus va îmbolnăvi omenirea şi aceasta, incapabilă să se apere, va dispare. Era legat de mâini şi de picioare, fiind poziţionat în afara jocului de putere, silit să asiste neputincios la acest Gotterdammerung.

- În Fomânia, mai spunea el, a fost făcut totul pentru distrugerea celor care au crezut în o economie de piaţă sănătoasă, bazată pe producţia internă. Cei care s-au succedat la putere au urmărit respectarea unui testament politic nescris; nu cumva din greşeală să apară pe piaţă articole fabricate în ţară, care să determine un curent de opinie în favoarea lor. Politica lor economică s-a mărginit numai la încurajrea importurilor. De ce au făcut-o?, s-a întrebat economistul. Foarte simplu, a răspuns tot el. Familiile lor şi cercul de apropiaţi au confiscat firmele a căror principală activitate era comerţul exterior şi în special importurile, transformând astfel interesul naţional în interes de familie sau de grup.

După ce a renunţat şi la cultura ciupercilor, iar efectul sperieturii inoculată de economistul învins de viaţă s-a diminuat, Tase a început să se gândească la altceva. Deşi totul îi era limpede ca lumina zilei, el a recidivat în ideea de a încerca măcar pe termen scurt să fie loial statului fomân şi sistemului său fiscal. Asta pentru că el urmărea un singur scop: să dea tunuri şi pentru asta nu voia să-şi pună prea devreme fiscul în cap.

Consecvent strategiei de mai sus, el a făcut şi alte încercări de intrare în afaceri pe care le considera corecte. Astfel, a înfiinţat o spălătorie auto, a inaugurat o formă curajoasă de comerţ cu amănuntul folosind un sistem mixt: tarabă volantă şi chioşcuri fixe, combinat cu diferite intermedieri de vânzare bunuri, distribuţie la uşă conform teoriei - door to door - şi multe altele.

Toate încercările i-au adus numai câştiguri mici, de subzistenţă inacceptabile pentru el, poftitor la îmbogăţire rapidă. Deşi a ajuns să cunoască din plin sumbrele realităţi ale contextului politico-economic care guverna Fomânia, nu s-a lăsat. La fel ca şi alţi conaţionali, nu a rămas pasiv, dus de val fără să reacţioneze. A bătut la multe porţi, a explicat, a cerut dreptate şi condiţii egale pentru investitorii locali în competiţie cu cei străini, a făcut memorii pe care le-a înaintat până la preşedintele ţării. Totul a fost în zadar.

A fost trimis fără menajamente la plimbare recomandându-i-se, probabil ca să scape de el, să contacteze un anumit demnitar care în primă fază nu a putut fi niciodată găsit, iar în a doua nu mai avea niciun sens; respectivul domn a căzut în lupta dintre găşti şi a fost implicat într-o afacere urâtă cu euro, pălincă şi caltaboşi.

În cele din urmă un domn-tovarăş a oferit, aproape involuntar, o explicaţie pentru ce se întâmpla atunci în Fomânia. Într-o primă fază, acesta reuşise să păcălească naţiunea susţinând că va milita pentru triumful competenţei şi va elimina nepotismul în promovarea valorilor. Cu toate că asupra lui pluteau norii grei şi negri ai apartenţei la fosta putere comunistă, el a ajuns în fruntea ţării datorită lipsei de maturitate a unui electorat care l-a crezut şi l-a votat. Din nou la putere, a lăsat ca lucrurile să se desfăşoare în voia lor, astfel că în scurt timp ţara a încăput pe mâna şmecherilor. Trimiterile lui, şi mai târziu ale altora, la normalitate s-au demonetizat devenind gogoşi umplute cu un aer puturos, servite periodic populaţiei pe post de grijă a statului pentru creşterea bunăstării ei.

Sintetic vorbind, din lipsa de fermitate şi bâlbâielile acestui “mare” conducător, Tase a înţeles că lucrurile stăteau cam aşa: Fomânia, o ţară puternic infestată de virusul comunismului, s-a trezit după explozia mămăligii cu o naţiune formată din oameni săraci.

“Cum să faci capitalism fără capital?”, s-au întrebat cu viclenie şefii cocoţaţi la putere imediat după amintita explozie. Profitând de această diversiune, conducătorii de atunci cu care naţiunea s-a procopsit pe veci, au închis ochii, s-au uitat în altă parte şi practic s-a dat dezlegare la furat. Drept urmare, bunurile unui întreg popor au fost însuşite rapid şi cu lăcomie de lăcustele asociate puterii prin tot felul de tertipuri, pornind de la o aparentă legalitate până la falsuri grosolane şi furturi pe faţă.

(va urma)

Capitolul IV - a doua parte

2010-08-07T08:38:00.000-07:00

Capitolul IV

(continuare)

În ciuda acestor semnale, destinul şi steaua lui în care mai credea, îl amăgeau pe Tase că este încă posibil ca în cel mult doi ani, când ar fi împlinit 22 de ani, să deţină un cont în bancă de 10 milioane euro. Disperat de insuccesele care s-au adunat, odată cu trecerea timpului, el a părăsit definitiv ideea că munca cinstită i-ar putea aduce foloase. Mult mai promiţătoare a început să îi pară activitatea ascunsă şi la plesneală.

Sătul de atâta corectitudine, pe care o considera acum ca pe un balast moral dăunător, primul pas pentru eliberarea de această prejudecată a decis să îl facă în direcţia jocurilor de noroc ca o tranziţie între afacerile cinstite şi cele ilegale. La baza noii sale viziuni privind modul de a face bani rapid, stau informaţiile primite de la doi domni care s-au aflat la un moment dat în cercuri bine informate.

Iată ce i-au spus la birt aceşti invitaţi, chemaţi în runda a II-a de sfătuitori: un cunoscut profesor universitar de drept, sărăcit şi părăsit de o nevastă lacomă şi imorală şi un judecător scos la pensie ca incompetent, înainte de termen. În fapt, omului i-a plăcut justiţia, dar numai în perioada când ea era oarbă nu şi acum când a început să vadă.

- Când mai lucram, şi-a început fostul magistrat dizertaţia, circulau prin mediile poliţiei şi cele avocăţeşti unele elemente de filozofie aplicată a infractorului; un fel de ghid pe care trebuiau să îl urmeze cei predispuşi să încalce legea şi să îşi gradeze acţiunile infracţionale până la limitele maxime în care puteau să beneficieze de binefacerile prezumţiei de nevinovăţie.

Uitându-se cu spaimă în dreapta şi în stânga ca nu cumva fosta sau noua securitate să îl asculte chiar şi după atâţia ani de când părăsise viaţa publică - obicei devenit tradiţie în Fomânia - şi nevăzând nimic compromiţător, s-a aplecat către Tase şi i-a vorbit în ureche:

- Dacă se întâmplă cu un escroc sau un clan de escroci să depăşească orice limită şi măcar de ochii presei sau de gura lumii trebuie să facă cunoştinţă cu beciurile poliţiei, cunoscute în argou sub numele de bulău, apare imediat şi salvarea lor.

După un nou contact bucal cu conţinutul paharului, ca să-şi facă curaj, mai liniştit, şi-a continuat, ceea ce ar fi putut să pară în ochii unor foşti colegi aflaţi încă în funcţiune, delaţiunea.

- Cea care le sărea în ajutor era feciorelnica justiţie, săraca de ea, infirmă şi orbită de un trai prost în regimul comunist. Un timp ea şi-a păstrat cu modestie banda la ochi ca o amintire duiosă a recentului ei trecut idilic. Numai că, adaptându-şi apucăturile la exemplul dat de politicieni, o parte din justiţie şi-a scuturat pletele în faţa naţiunii ca un gest de eliberare de trecutul ei sărac şi a strigat răspicat să audă şi să ştie toată ţara: destul cu justiţia oarbă. Trăiască justiţia văzătoare!

În starea euforică pe care numai un vin bun consumat în prize cu o frecvenţă ce cu greu putea păstra oricui carnetul de conducere auto în buzunar, aproape indiferent la ce se putea întâmpla cu el, s-a îndepărtat de urechea lui Tase şi a început să vorbească la fel ca un om liber într-o ţară liberă: tare şi ignorând mesele vecine.

- După trezirea justiţiei din letargie, ea şi-a tăiat orificii pe măsură în banda care îi astupa vederea şi şi-a adăugat sisteme acustice speciale, să poată auzi mai bine fosgăitul hârtiilor de valoare. Rezultatul obţinut a fost cel aşteptat de ea; acum vedea şi auzea ca un individ pus pe scotocitul buzunarelor clienţilor.

Aproape strigând, ca o refulare după atâţia ani, judecătorul şi-a vărsat năduful care a constituit şi motivaţia scoaterii lui din rândul magistraţilor.

- Dar, vedeţi dvs., domnilor, găurile îi direcţionau privirea, bietele de ele, numai către portofelele şi buzunarele doldora de bani ale infractorilor ticăloşiţi în rele. Această justiţie originală ca şi democraţia fomână, înarmată cu un sistem audiovizual performant, a reuşit să mulţumească o anumită parte a populaţiei - dar nu pe cea onestă.

După câteva sughiţuri ratate, cu efortul presupus de nereuşita sa, şi-a continuat discursul pe cât de bărbătesc, pe atât de tardiv.

- Modul în care a reuşit ca timp îndelungat să nu pronunţe nicio condamnare a invinuiţilor din grupul corupţilor şi hoţilor pe care o străinătate uluită de ce se întâmpla în Fomânia îi numea “peştii cei mari”, arată tuturor adevărata ei faţă.

Din ce în ce mai entuziasmat de propriul său curaj, s-a ridicat în picioare şi a început o nouă tiradă, de data asta îndreptată împotriva căpătuielilor din justiţie.

- În nobila ei misiune, după ce a obţinut de la statul şi clasa politică câştiguri salariale uriaşe comparativ cu restul populaţiei, la care se adaugă sporuri aberante, halucinante, ea s-a înduioşat peste măsură de situaţia escrocilor şi hoţilor naţionali sau de aiurea. Acum îi mângâie pe creştet şi îi tratează ca pe nişte martiri neînţeleşi. Chiar şi infractorii înrăiţi, dovediţi, sunt priviţi cu compasiune şi eliberaţi din puşcării pentru motive ridicole. Vezi Doamne!, că aceştia, care nu s-au făcut vinovaţi decât de: furt, înşelăciune, trafic de influenţă şi de persoane, care au bătut, schingiuit, jefuit, violat, ucis - nu reprezintă, sărmanii de ei, un pericol social.

Bucuros de reînvierea curajului său, fostul judecător devenit un beţiv cu obiceiuri comune breslei în care a intrat, a început să îl pupe pe Tase. Contactul epidermic propus de judecător nu i-a fost pe plac beneficiarului care căuta cu disperare să se ferească de băloasele lui atingeri.

- Fii atent, te rog, chiar dacă nu vrei să auzi, am să-ţi explic tot miracolul. Dacă şi această portiţă era ratată, atunci intra în lupta pentru dreptate un alt apărător al sistemului, cavaleria grea, glorioasa noastră medicină care, folosind galoane universitare, preia ştafeta protejării cremei escrocilor. Acestor tâlhari pentru care şi eşafodul ar însemna o pedeapsă blândă, li se eliberează acum certificate medicale, precum că nu pot suporta regimul de detenţie şi recomandă judecarea lor în libertate sau eliberarea din puşcării pentru îngrijirea sănătăţii.

Sesizând un început de mirare pe faţa celui care se îngrijea de umplerea paharelor, a simţit nevoia să se explice.

- Stai că-ţi dau şi un exemplu. Un astfel de caz s-a petrecut la eliberarea unui arab fomânizat care a fost acuzat de terorism şi spionaj. Datorită clemenţei acestei înspăimântătoare morişti juridico-medicale care practică o dreptate de tip şvaiţer, tipul acoperit la comandă, este bine merçi şi astăzi, ascuns undeva în lume, unde numai poliţia secretă fomână ştie dar se face că plouă, conducându-se după un principiu născut dintr-o vorbă populară: “usturoi nu am mâncat, gura nu îmi miroase”.

Deşi se clătina bine pe picioare, discursul lui era coerent şi te ducea la gândul că era înregistrat deja în mintea lui şi l-a învăţat ca pe o poezie pe care acum o repeta.

- Altă categorie o reprezintă borfaşii care îşi asigură libertatea plătind bani grei pentru prosperitatea materială a judecătorilor şi procurorilor. Ei beneficiază de amânarea până la calendele greceşti a termenelor de judecată şi de mutarea proceselor de la o instanţă la alta într-o sarabandă fără sfârşit. Astfel, bandiţii şi tâlharii pot muri de moarte bună în patul lor, plânşi cu o sfâşietoare jale de familie şi de amante.

După o lungă tăcere, a intervenit în discuţie şi profesorul universitar, cel fără noroc la nevastă, gelos pe colegul său de pahar care monopolizase toată discuţia.

- Este drept că şi cei care au încălcat legea au venit cu unele inovaţii. Toţi au luat obiceiul să-şi susţină nevinovăţia strigând ca din gură de şarpe că sunt victimele unor înscenări politice. Cei care au făcut toate matrapazlâcurile cu sprijin politic invocă acum persecuţii politice, dar nici unul dintre aceştia nu a cerut niciodată azil politic, nicăieri.

Încurajat şi el de vinul bun, asigurat la discreţie de amfitrionul lor, profesorul, ca şi prietenul său, fostul judecător o luase puţin la ureche şi vorbea tare, fără teamă.

- Toate aceste fenomene care s-au petrecut, au fost urmarea unor trăsături specifice Fomâniei dintre care înţelegerea cu rea voinţă a conceptului de libertate de toate păturile sociale, s-a situat pe primul loc. De regulă, toţi frustraţii nemulţumiţi de viaţa lor îl înţeleg aşa cum le este lor mai bine; de la a-şi face dreptate singuri până la a crede că totul le este permis; începând cu limbajul, continuând cu un comportament social necontrolat - că vezi bine şi el este o formă de manifestare a individului care nu trebuie îngrădită - şi terminând cu nesocotirea dreptului celorlalţi. Celor mai mulţi şi desigur celor mai inculţi, le este greu să înţeleagă regula universală a drepturilor omului; în primul rând axioma că şi ele au o limită care poate fi înţeleasă numai într-un singur mod: drepturile oricăruia dintre membrii societăţii se termină acolo unde încep cele ale omului de lângă el.

La un moment dat, profesorul şi-a întrerupt cuvântarea cu toate că se vedea că mai are multe de spus. Discursul lui a fost poate prea lung ori setea care îl măcina era prea mare sau poate că îl bântuia amintirea nevestei lacome şi infidele. Cert este că s-a oprit pentru a mai sorbi din vinul greu care zăcea în pahar şi se încălzea de pomană. Sau poate că îi plăcea gâlgâitul lui când era turnat din sticlă şi golea pahar după pahar numai să îl vadă gol şi apoi să mai audă o dată acel sunet divin care îl obseda. Oricare ar fi explicaţia, un timp nu a mai deschis gura decât pentru a o umple cu vin. După ce şi-a făcut plinul, cu precizia unui meseriaş experimentat, şi-a reluat discursul exact de unde l-a lăsat.

- La nivelul unei culturi sociale care îşi trage seva dintr-un cras analfabetism accentuat de aerisirea gunoaielor apărute în viaţa publică, nu este de mirare acest mod ciudat de a înţelege libertatea. În prima fază a acestei lungi tranziţii despre care fomânii de rând cred că va dura probabil câteva sute de ani, capitalismul era văzut de mulţime ca o societate bine parfumată cu esenţe delicate, însă aşa cum o să vă convingeţi, el ascunde cu abilitate mizeria din spate. Mai mult, a continuat el exaltat, nesiguranţa conducătorilor în alegerea direcţiei în care să se îndrepte Fomânia pentru edificarea unui capitalism prosper a făcut încă o dată dovada incompetenţei lor. Rând pe rând, aceştia au cochetat cu modelele: suedez, japonez, finlandez şi multe altele. Din păcate, a fost ales pentru implementare un model original de inspiraţie locală, dubioasă, plin de greşeli şi neterminat, aflat în plină construcţie.

Tase care comandase acest colocviu şi achita integral costul dezlegării limbilor celor doi, era numai ochi şi urechi. El se gândea că informaţii despre aceste ciudăţenii specifice Fomâniei erau prezentate de toată mass-media, dar nu atât de concentrate şi explicitate cum o făceau cei doi intelectuali rataţi de sistem. În plus, mai credea că nivelul de înţelegere individual era diferit funcţie de educaţie, mediu social, bunăstare, etc.

Concluzia trasă de el se potrivea stării de confuzie în care se bălăcea naţiunea. Deşi toţi citeau aceleaşi texte, interpretarea şi efectul lor asupra cititorilor era diferit.

Crezând că a fost dat la o parte de atitudinea tânărului cu aspiraţii de îmbogăţire, profesorul şi-a recuperat imediat locul simbolic la catedră şi a revenit în discuţie.

- Modul de înţelegere al transformărilor care au avut loc în societate şi mai ales al conceptului de libertate, a contribuit la structurarea membrilor ei care a luat sfârşit prin plasarea lor în tabere diferite cu interese ireconciliabile numite pompos şi nejustificat “partide politice”.

Nici fostul magistrat nu a acceptat să şomeze prea mult şi i-a tăiat scurt macaroana profesorului nefericit în dragoste, cu următorul monolog:

- Diferenţa dintre cei care şi-au forţat norocul prin acţiuni dincolo de limitele legii şi cei care au ales o viaţă modestă dar sigură, a fost o problemă de ordin moral. Unele statistici consemnează creşterea numărului celor care nu sunt dispuşi să-şi ducă existenţa la limitele decenţei şi să moară săraci, în vreme ce ei visează la funerarii naţionale. A fost o perioadă de timp în care mai ales cei săraci cu duhul şi slabi de înger au cedat în faţa ispitelor unei vieţi de lux. Scăpaţi de curând din capcana egalitaristă a comunismului, mirajul iahturilor, autoturismelor de lux, al vilelor cu piscine - la munte şi la mare, în ţară sau în străinătate - al amantelor voluptoase, blonde, mereu în pas cu moda şi al conturilor grase în bănci nu îi lasă să doarmă. Apariţia pe scena publică a marilor infractori, practicanţii sadea, nu a celor disimulaţi în oameni politici, a fost urmarea tupeului lor nemăsurat a cărei origine nu poate fi explicată într-atât este de neînţeles.

Ca într-un carusel, a venit rândul profesorului să profite de pauza luată de magistrat pentru împrospătarea stocului de băutură din stomac şi a preluat conducerea ştafetei.

- Lipsa de conştiinţă dublată de un caracter slab, predispus permanent la concesii şi negocieri cu iadul, dar şi a unei educaţii deficitare făcută de unul singur - mai mult din presa de scandal, din filmele de duzină şi din spectacolul violent al străzii - au accentuat şi facilitat această evoluţie al cărei rezultat final a fost deformarea lor umană. Mulţi au urmat această cale şi şi-au ratat viaţa, în ţară sau aiurea, după cum la fel de adevărat este că unii, după ce şi-au tras sute de milioane în cont, s-au făcut “lupi buni”.

Cucerit de erudiţia celor doi invitaţi Tase, cu mingea ridicată la fileu, a dat şi el o sentinţă incluzându-se astfel în rândul celor care au păreri.

- Tot din acea perioadă datează şi milardarii de carton, o faună ciudată ce acompaniază uneori o societate în schimbare. Mulţi dintre ei sunt şi astăzi îi puşcărie. Ei au înşelat şi au furat singuri fără complicitatea autorităţilor, împotriva sistemului şi nu au împărţit cu nimeni beneficiile escrocheriilor făcute. Acum plătesc, dar nu pentru actele lor reprobabile, ci pentru egoismul şi trufia lor.

Cu această concluzie s-a încheiat şi adunarea lor. E drept că de discutat nu mai puteau şi nici nu mai aveau ce. Vinul a fost tare, iar efectul lui devastator. Tase a comandat un taxi şi i-a expediat elegant pe invitaţi acasă.

Dacă magistratul ştia ce îl aşteaptă, ghinionistul de profesor mergea în necunoscut. Nu ştia dacă mai are nevastă, iar dacă avea una, nu îi era prea clar dacă locul în pat lângă trupul ei cald este liber sau ocupat de altcineva; sau dacă măcar putea să se odihnească pe canapeaua veche din hol. În timp ce gândea că cel mai bine pentru un fost bărbat ca el este să nu ştie nimic, a adormit şi astfel a scăpat de dilemă.

Rămas singur, Tase se mira cum a putut să reziste atât timp fără să participe la avalanşa de infracţiuni descrise şi condamnate de cei cu care şi-a petrecut seara. Era de neînţeles că i se întâmplat tocmai lui, un produs social greu de stăpânit; aflat într-un permanent conflict cu genele lui; crescut într-un mediu a cărei morală era în contradicţie cu ceea ce biserica nu iartă şi condamnă de mii de ani: preacurvia.

În mintea lui, s-a produs atunci ceva ciudat. A avut pentru prima dată îndoieli în legătură cu tot ce a însemnat viaţa lui. O întrebare chinuitoare îl răscolea: cum se numeşte în termeni ecleziastici ce a făcut Frosa - curvie sau preacurvie? Funcţie de răspuns, îşi putea preciza poziţia faţă de cele sfinte. Era conştient că va căuta încă mult timp răspunsul la această întrebare şi bănuia că acesta va veni foarte târziu sau niciodată.

Revenit din sfera gândirii teoretice pe pământ, gazda de ocazie nu a mai rezistat. Pojghiţa subţire a cinstei s-a rupt şi astfel a ieşit la iveală adevăratul personaj care era.

Chipul arătat de noul Tase, cel cu stofă de escroc, nu a fost de la început hidos. Trebuie acceptată ideea că, la fel ca şi societatea din care a provenit, avea şi el nevoie de o perioadă de tranziţie. Educaţia primită în şcoală a stat la originea primelor lui încercări de muncă cinstită şi a amânat întâlnirea cu destinul său adevărat. Pe măsură ce timpul a trecut şi s-a implicat tot mai mult în mecanismul haitelor de lupi lacomi, fără scrupule, poziţia lui faţă de societate s-a schimbat din rău în mai rău.

Astfel, el a renunţat la orice activitate la lumina zilei. Înainte de a se dedica cu toată imaginaţia şi talentul său adevăratei lui chemări - afacerile ilegale - a încercat să îşi croiască drum spre bogăţie prin lovituri de cazino. În scurta lui activitate de afacerist onest Tase, aflat încă sub influenţa Frosei, s-a condus în permanenţă după două principii:

- Să nu împrumuţi niciodată bani, în special de la bănci sau cămătari. Dacă o faci, toată munca ta va intra în buzunarele creditorilor.

- Dacă eşti capabil, muncitor şi ambiţios, să nu te asociezi niciodată cu nimeni din afara familiei. De cele mai multe ori asociatul ori te fură, ori nu face nimic aşteptând totul de la tine sau te trădează concurenţei.

După primele încercări de îmbogăţire prin muncă cinstită, pentru el a devenit limpede că nu poate face avere dacă, cel puţin în primă fază, când se câştigă primul milion, nu acceptă compromisuri şi nu sfidează legea şi regulile.

În privinţa activităţilor economice mai mult decât suspecte de fraudă, Tase a descoperit că în general cele mari, adevăratele tunuri, scapă nepedepsite. Din acestea, la loc de frunte se află categorii îndeobşte cunoscute de toată lumea, dar care nu sunt la îndemâna oricui: traficul de influenţă, afacerile oneroase cu statul şi cu primăriile, privatizările dubioase sau de-a dreptul scandaloase, retrocedările de case şi terenuri cu acte false făcute cu sprijinul sau cu ştiinţa autorităţilor, licitaţiile trucate sau cu adresă, achiziţiile privilegiate de la furnizor unic şi multe alte coţcării şi abuzuri care lungesc lista lor şi o fac atât de stufoasă încât nu încape pe de-a întregul nici în Codul Penal.

Pentru a beneficia de toate acestea trebuia să fii un “ales”, dar nu de soartă ci de ei, de cei cărora naţiunea le-a încredinţat în superba ei naivitate, conducerea ţării.

Un exemplu devenit antologic este modul în care s-a desfăşurat grandioasa misiune numită oficial privatizare - în fapt cea mai mare escrocherie a secolului - prin care nişte slujbaşi au dat pe mâna unor aventurieri avuţia naţională pe bază de ciubuc, alias mită zis şi şpagă.

Ultimele trei cuvinte, diferite ca origine, dar cu semantică asemănătoare au dat semnalul megaescrocheriilor care au lovit şi nenorocit o ţară întreagă.

Pentru a se putea folosi de experienţa în arta îmbogăţirii prin fraudă a predecesorilor săi care au tras adevărate tunuri, Tase a aprofundat diferite cazuri pe care le-a cules din presă, în special din rubricile de investigaţii. A fost uimit de o serie de afaceri făcute cu statul care, la prima vedere, apar ca fiind simple şi fără consecinţe juridice.

Două exemple de astfel de afaceri ar fi de ajuns să lase toată lumea cu gura căscată de uimire:

1. Achiziţia de la stat a unor bunuri subestimate grosolan şi revânzarea lor tot la stat de data asta cu preţuri supraevaluate de zeci şi chiar sute de ori.

2. Încheierea de contracte cu statul pentru achiziţie de energie electrică ieftină şi revânzarea ei tot la unităţi de stat sau la alţi consumatori la tarife substanţial mărite. Marea investiţie pe care o fac pentru a deveni multimiliardari aceşti “băieţi deştepti“ ai neamului cum sunt alintaţi de cele mai înalte figuri politice ale ţării a fost cumpărarea unui computer şi angajarea unui operator. Pentru acest gen de afaceri, aşa cum a reieşit şi din interviul avut cu economistul sceptic, trebuiesc îndeplinite minimum două condiţii.

Cel ce face afacerea să fie în legătură strânsă cu unul din marile partide aşa zis politice şi să aibă drept complici slujbaşi ai statului sau, după caz, ai primarilor.

Întrucât nimic nu se face fără bani, din câştigul obţinut pe căi ilicite, minimum 10% se ceda ca şpagă corupţilor din aparatul de stat sau primărie care au favorizat sau au închis ochii la matrapazlâc şi cel puţin aceeaşi sumă se transfera ca donaţie la partidul care a aprobat operaţiunea. Mai nou, se pare că politicienii şi marii slujbaşi ai statului şi-au crescut pretenţiile şi au impus formule de calcul pentru a se împărţi mai echilibat rezultatele furturilor cu acte în regulă. Similar cu formula de apreciere a frumuseţii feminine la concursurile de miss: 90-60-90, au apărut formule de calcul şi la tranzacţiile oneroase cu bunurile sau banii statului. Ultima din ele a mulţumit toată clica: 30-40-30. Termenii în care se înţelege formula sunt: 40% din suma plătită reprezintă valoarea reală a tranzacţiei, iar câte 30% revin executantului şi şefului din partea statului sau primăriei care a semnat contractul de atribuire.

În perioada când Tase a aflat mecanismul acestui fel de îmbogăţire, în ţară funcţionau deja mai multe grupuri de hoţomani, fiecare corespunzând unei culori politice. Ele acaparaseră toate posturile libere de escroci. Găştile formate din învârtiţii unşi cu toate alifiile puturoase ale şpăgii câştigau toate licitaţiile. În grupul lor nu mai rămăsese niciun loc liber pentru un amărât de escroc în devenire, ca Tase. Din informaţiile primite din “surse” taxa de intrare în aceste grupuri sau cotizaţia la fondul de proliferare al escrocheriei în Fomânia ajunsese la cel putin 500.000 euro.

Este drept că mai există o cale de îmbogăţire - drumul politicii. Tase aflase între timp ce cunoştea o ţară întreagă, şi anume că; ”politica este o afacere grasă în care se bagă cei care s-au ratat în meseria lor”, sau mai pe scurt ”politica este meseria celor rataţi profesional”. Singura calitate indispensabilă fără de care nimeni nu poate face carieră în politică în Fomânia este o ipocrizie fără margini, dublată de o nesimţire ce transcede unei fiinţe născute din femeie, bazată la rândul ei pe un obraz rezistent în mod natural, fortificat şi perfecţionat prin sârguincioase exerciţii astfel încât grosimea ei finală să nu poată fi perforată nici de rafalele gloanţelor dum-dum.

Cu toate că mulţi aspiranţi îndeplineau condiţiile draconice pentru a deveni politicieni de succes, drumurile păreau închise. Se puteau înscrie în orice partid, dar oricât de ticăloşi ar fi fost, nu reuşeau să pătrundă atât de repede cât doreau până la vârful lui.

Oricum, sistemul politic oferea posibilităţi tentante şi facile pentru îmbogăţire dacă reuşeai să te strecori într-o gaşcă, infinit mai mari şi mai sigure decât prin muncă, sudoare, risc şi nesomn. Mai mult, pe nefericiţii care aleg drumul drept îi aştepta o luptă dinainte pierdută cu fiscalitatea, suspiciunea, controalele abuzive, şpăgile cerute de peste tot, taxele şi amenzile împovărătoare şi numai cine n-a trecut prin asta nu le cunoaşte.

După un stagiu de gândire, Tase a decis că a sosit timpul să îşi încerce norocul la cazino. Pentru a juca acolo îi trebuiau bani, dar ştia cum să-i procure. Consecvent cu regula în afaceri numărul unu “să nu te împrumuţi niciodată de la bancă sau cămătari”, Tase a plecat glonţ la Frosa pe care găsit-o la o cafea, de una singură.

A pupat-o pe obraz conform obiceiului pe care îl practica numai când vroia să obţină ceva de la ea şi, ţinând-o de mână, a atacat-o direct:

- Mămică, am nevoie să îmi arăţi cât ţii tu la mine şi cât de mult vrei să reuşesc în viaţă pe picioarele mele. Uită-te la mine, mă vezi, sunt fericit. Astăzi s-a ivit în sfârşit şansa vieţii mele. Cineva mi-a propus o afacere grozavă. O să vezi că în curând o să fiu bogat, foarte bogat, aşa cum îmi doreşti şi tu.

Jucând în continuare un rol din piesa “Cum să-ţi înşeli propria mamă”, el a făcut o pauză strategică, să poată vedea ce efect are entuziasmul lui asupra Frosei. Uşor decepţionat de lipsa ei de reacţie, a continuat fără să se descurajeze:

- Numai că persoana respectivă, foarte serioasă, nu vrea să încredinţeze afacerea oricui, ci numai unuia deştept ca mine, dar care dispune şi de nişte bani, pentru rulajul începutului.

Considerând că este momentul potrivit, a luat un aer cât mai bărbătesc şi a atacat decisiv, ca şi cum ceea ce îi cerea el era un drept câştigat dinainte şi acum îndeplinea numai o formalitate.

- Aşa că te rog, dragă mamă, să mă împuterniceşti să pot face operaţii bancare în contul tău şi aşa să îi pot arăta acelui domn că am bani în bancă. Binenţeles că nu mă ating de ei fără ştirea ta, a continuat minţind fără ruşine.

- Bine, dragul meu, te cred şi te ajut, i-a răspuns Frosa după o scurtă gândire.

Tase, un adevărat escroc sentimental, o gâdilat-o în mândria ei de mamă. Aprecierea măgulitoare a acelui domn binevoitor la adresa copilului preferat, inventată de el si încrederea cu care feciorul iubit şi-a pus viitorul în mâinile ei, au contribuit decisiv la acceptarea cererii. Frosa, înmuiată, a cedat fără luptă.

Curvă sau matroană respectabilă, mama este tot mamă. Iubirea de mamă, care pe Frosa o va lăsa pe drumuri cum se va vedea mai târziu, nu are legătură cu trecutul unei femei, ea există pur şi simplu pentru că nu se poate altfel; nimeni şi nimic nu o poate schimba. Este prea puternică ca împrejurări diferite în timp şi spaţiu să o poată schimba. Este eternă.

- Mulţumesc, mamă, rămâne să mergem la bancă, să completăm şi să semnăm hârtiile, dar nu acum, dacă eşti de acord, mâine, e bine mâine, mamă?

- Când vrei tu, oricând.

După această scurtă conversaţie, în urma căreia, aşa cum din păcate i-a fost scris, Frosa şi-a pierdut toţi cei 150.000 de Euro câştigaţi vânzându-şi trupul oricui plătea bine, s-au aşezat la masă, fiecare cu gândurile lui.

Ea, mulţumită că l-a ajutat, el cu gândul aiurea şi cu un sentiment ciudat de vinovăţie; că a comis deja primul furt şi poate cel mai grav. I-a furat Frosei, în societate fosta damă de consumaţie, în viaţa privată iubitoarea lui mamă, toată agoniseala şi a pus-o pe drumul înspăimântător şi jalnic al azilului de bătrâni.

Capitolul V

2010-08-04T11:47:00.000-07:00

Capitolul V

Cazinoul

Mânat de soartă, Tase îşi urmează neabătut calea şi face încă un pas pe drumul pierzaniei: apelează la jocurile de noroc.

În închipuirea sa, Tase se vedea ca erou în varianta modernă a povestirii orientale, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi. Asemănarea pe care o vedea nu l-a împiedicat să constate că existau şi mari deosebiri între ei. În timp ce turcul a deschis uşa peşterii plină de bogăţii folosind ca parolă cuvantul magic “sesam”, pentru Tase limpede că unica parolă valabilă pentru netezirea drumului spre bogăţie este “şpagă”.

A doua deosebire era că Ali Baba, prin intrarea în peşteră, dobândea averi impresionante furate de hoţi, în timp ce Tase, cu parola lui de ultimă generaţie, punea mâna pe o parte din agoniseala cinstită care aparţinea tuturor cetăţenilor fomâni.

A treia diferenţă consta în numărul de tâlhari implicaţi în acţiune. Dacă în poveste era vorba de un număr fix de hoţi, 40, în domeniul pe care vroia să îl cucerească Tase numărul hoţilor care se învârteau pe acolo era mult mai mare; de ordinul miilor sau chiar a zecilor de mii. Cu toate aceste deosebiri, rezultatul era acelaşi. În finalul visului său, Tase, ca şi Ali Baba, dădea de avere.

Într-o dimineaţă, la numai două zile după ce i-a promis solemn Frosei că nu va umbla în contul ei din bancă fără să îi spună, Tase a ridicat în mare taină 50.000 euro şi aştepta să se însereze pentru a merge la un vestit cazino din capitală.

Când, în sfârşit, seara a venit şi pentru grăbitul Tase, a îmbrăcat cel mai frumos costum pe care îl avea, şi-a pus cămaşa albă, cravată violetă, păsă-mi-te culoarea succesului în zilele de joi, şi a plecat după ce i-a strigat Frosei din prag că pleacă să se întâlnească cu o fată.

Intrat în casino, s-a oprit la ruletă şi a mizat din mişcare, cu un aer nepăsător, 2.000 de euro pe culoarea roşie. Vroia să impresioneze asistenţa cu un aer de nabab pentru care banii, vezi bine, nu au nicio importanţă. Nici nu a clipit când bila s-a oprit pe culoarea roşie. Tase a repetat opţiunea şi bila i-a mai făcut o dată pe plac.

Încurajat, a mizat a treia oară pe roşu. De data asta, imprudent şi plin de un curaj vecin cu nebunia miza pusă de el în joc era de 10.000 euro. După o eternitate, atât i s-a părut că a durat rostogolirea năzdrăvanei bile pe cadran, ea şi-a încetinit rotirea şi s-a oprit, preţ de o clipă pe roşu. Atunci Tase a simţit pe pielea lui ce înseamnă emoţia pură, vecină cu infarctul.

Cu o ultimă rostogolire bila s-a oprit pe negru, culoarea doliului, aceeaşi ca şi în sufletul lui. Mişcările ei neruşinate i-au influenţat starea fizică, astfel că în prima fază inima i-a zvâcnit spasmodic de bucurie, pentru ca apoi senzaţia că se sufocă să pună stăpânire pe el.

Deşi puternic descumpănit, nu s-a descurajat şi a continuat să creadă în ceea ce nimeni cu mintea întreagă nu trebuie să spere. Aventura începută atât de nefericit pentru Tase a continuat cu scenariul cunoscut pe care îl urmează spectacolul feeric al prăbuşirilor financiare din cazinouri. Luându-şi în primire responsabilitatea manipulării jucătorilor, perversa zeiţă Fortuna, stăpâna universală a norocului, s-a aşezat la cârma ostilităţilor şi, speculându-i pofta lui de câştig, i-a insuflat dorinţa pătimaşă de a rămâne lipit de masa norocului. Mai mult, l-a ademenit, aşa cum corul înşelator al sirenelor a făcut-o cu Ulisse pe vremea lui Homer. Nu s-a lăsat până nu i-a inoculat în sânge dorinţa irezistibilă de a-şi mai încerca o dată norocul şi încă o dată, dându-i speranţa unui câştig bazat pe himere. Astfel, cu mintea rătăcită, Tase a rămas hipnotizat în joc şi nu l-a părăsit înainte de a-şi toca inconştient, toţi banii.

Asta i s-a întâmplat eroului nostru care la venire avea în portofel 50.000 de euro, iar acum, la plecare, s-a văzut în mână cu numai 20 lei, sumă care îi ajungea să-şi plătească o cursă de taxi până acasă.

Cu mintea în derivă, se îndrepta spre casă unde îl aştepta o lungă şi groaznică noapte de nesomn. Aflat în transă, i s-a părut că aude o urare perfidă, în bătaie de joc, “noapte bună doamnelor şi domnilor”. Nu era o iluzie, auzise crainicul de la radio care îşi încheiase ultimul buletin de ştiri al zilei.

Fără să îi spună nimic coanei Frosa despre aventurile financiare avute cu o seară înainte, a doua zi dimineaţă după ce şi-a băut cafeaua, a plecat iar la bancă de unde conspirativ, a mai scos 50.000 euro.

Era hotărât să recupereze pierderea suferită şi să se răzbune pe soartă câştigând în plus cel puţin suma planificată pentru mituirea unui şefuleţ. După ce îşi va realiza această dorinţă a jurat că nu va mai călca niciodată pragul cazinoului.

Bietul Tase, se înşela grav de două ori: prima oară că rar se întâmplă ca cineva căzut în patima jocurilor de noroc, la fel ca fumătorul înrăit, să poată renunţa la viciu pocnind din degete, la comandă. A doua lui eroare ţinea de siguranţa că va reuşi să-şi realizeze visurile de câştig mizând exclusiv pe jocurile de noroc.

La cea de a doua prezenţă la cazinou, Tase a ales să îşi caute norocul la una din mesele de poker. Cunoştea bine acest joc. Îl practicase îndelung şi era convins că va reuşi să îl stăpânească. Era, de asemenea, sigur că avea intuiţia jocului şi deci abilitatea necesară de a distinge pe faţa adversarilor săi dacă au în mână o carte bună sau sunt jucători de cacealma.

Spre deosebire de jucătorii sobri, cacealmiştii sunt jucători de hazard şi de cele mai multe ori forţează jocul chiar dacă nu au formaţuni de cărţi valoroase. Din acest motiv sunt mai periculoşi decât jucătorii sobri care, se ştie, intră la joc pentru a continua bătălia cu adversarii numai când au în mână cărţi consistente ca valoare.

“Dar cum să îi cunoască? Cine sunt cacialmiştii şi care sunt jucătorii sobri?” Aceasta este una din marile întrebări cu care se confruntă toţi jucătorii de poker.

De regulă, figura jucătorului de cacialma este impasibilă şi de cele mai multe ori ei reuşesc să îşi deruteze partenerii de joc. Datorită tupeului şi minei de siguranţă pe care o afişează, pot câştiga poturi mari cu cărţi de râs în faţa unor adversari cu cărţi mult mai bune în mână. În definitiv, pokerul este în primul rând un joc psihologic şi mai puţin de noroc. Există chiar o inteligenţă a jocului pe care unii jucători o au intuitive, fiind născuţi cu ea, în timp ce alţii o câştigă în timp, odată cu experienţa sau niciodată.

Tase a studiat cu atenţie potenţialii parteneri de joc prezenţi în sală şi după ce a ales o masă la care erau trei persoane în aşteptarea celui de al patrulea, a cerut permisiunea să fie acceptat ca jucător. După primirea ei, s-a aşezat la masa de joc cu speranta ca ei să nu fie jucători de carieră şi deci să nu facă parte din categoria celor care mănâncă pokerul pe pâine. Mai spera ca ei să nu aibă predilecţie pentru jocul la cacealma. Cu aşa jucători nimeni nu se putea simţi confortabil.

La toate acestea se gândea când s-a aşezat la joc. Niciun moment nu i-a trecut prin cap că cel mai important gând pe care trebuie să îl aibă când se aşează la masă să joace cărţi pe bani cu persoane necunoscute, este să manifeste un minim de precauţie, ba chiar să-şi suspecteze partenerii că sunt posibili trişori.

În aceste circumstanţe a început partida. Primind cărţile, jucătorii au început filarea lor cu încetineală, luându-şi un fel de răgaz tactic înainte de a descoperi dacă prima rundă debutează pentru ei sub auspicii norocoase sau nu.

Este o cochetărie a jucătorilor pentru care pokerul este o pasiune nu numai un joc de pierdere a timpului sau un mijloc de câştig. Între timp, ei studiază mimica adversarilor cu un aer distrat în aparenţă, căutând să desluşească pe feţele lor dacă le-a intrat cartea sau cărţile pe care le aşteptau.

Filajul cărţilor, păstrând proporţiile, seamănă cu pregătirea de artilerie înainte de marele atac al infanteriei pe timp de război. Acest obicei mai poate fi asimilat pe palierul viciilor cu gestul clasic al fumătorului pasionat care, înainte de aprinderea unei ţigări, o netezeşte între degete, o miroase si apoi umecteaza cu limba hârtia fina care înveleşte tutunul. Sau cu obiceiul băutorului de vin care, după ce îşi toarnă în pahar o cantitate mică, o duce la nas cu aer de expert şi îl agită cu o mişcare circulară astfel ca el să-şi deconspire însuşirile. Odată terminată această regie, expertul real sau bănuit, gustă vinul, sorbindu-l cu vârful buzelor, operaţiune pe care o termină invariabil cu un plescăit de plăcere. În final, după ce chelnerul a obosit să stea în picioare şi să aştepte decizia clientului, omul nostru, afişând o mutră de fin cunoscător ca şi cum toata viaţa nu ar fi făcut altceva decât să participe la degustări de vinuri sau mai mult, este proprietarul unei podgorii renumite din Franţa, dă în sfârşit comanda pe care o însoţeşte de un scurt comentariu, de cele mai multe ori în discordanţă cu valoarea reală a vinului.

Cu toate că jocul începuse de multişor, evoluţia lui era încă incertă. Norocul nu se hotărâse de partea cui să se aşeze şi oscila mereu, făcându-i pe competitori să transpire sau să îngheţe, după caz. Chiar înainte de a lua o pauză a avut loc prima mare bătălie. Redarea prescurtată a istoricului ei nu este spectaculoasă, dar arată că în jocul unui Poker, inspiraţia este mai importantă decât transpiraţia.

La un moment dat, terminând examinarea cărţilor servite, Tase a deschis jocul şi a cerut două cărţi noi. Din grabă, el nu a fost atent la numărul de cărţi cerute de partenerii săi făcând în acest fel a doua greşeală din acea seară. Deşi indiciile oferite de numărul cărţilor schimbate de adversari sunt aproximative, totuşi urmărirea lor este unanim recunoscută de toţi profesioniştii ca fiind importantă. Din fericire pentru el, scăparea a rămas fără urmări.

După ce jucătorii au terminat examinarea cărţilor, la masa de joc au rămas să-şi dispute un pot îndelung pasat, Tase împreună cu un jucător a cărui figură aducea cu a unui viezure şi un tip, un rotofei, cu un cap la care predomina o structură maxilo - facială care îi dădea aspectul unui hipopotam. Al patrulea, un domn slab cu părul lung, de culoare nedefinită, spălăcit şi rar, care privea lumea cu doi ochi bulbucaţi ca de broască, nemulţumit de cărţile şi inspiraţia avută, s-a retras din turul respectiv.

Potul a fost căştigat de Tase cu un full împotriva altui full mai mic şi reprezenta circa jumătate din suma pe care el îşi propusese să o câştige în acea seară.

Nu era însă mulţumit. Îi mai trebuia încă pe atât să acopere pierderea suferită cu o zi înainte la ruletă şi să-i rămână în final suma necesară pentru şpagă. Din acest motiv, luat de val şi socotind că este momentul lui de glorie, a hotărât să forţeze mâna norocului, bazându-se pe înşelătoarea zicală că el este de partea celor curajoşi.

La următorul tur, printr-un joc al întâmplării, Tase a reuşit să formeze un full de aşi cu popi, cel mai mare full. Numai culoarea sau chinta roială erau mai mari. În lupta pentru potul cel mai mare din acea seară, Tase a rămas cu viezurele. Se pare că şi el era în carte deoarece a plătit tot ce a cerut Tase şi la rândul lui a plusat. Deşi îngrijorat de amploarea luată de joc, Tase nu a mai putut da înapoi şi a plătit cu sec ultima cerere a viezurelui.

El şi-a făcut fulgerător socoteala că dacă va câştiga acel pot, pe lângă că va recupera toată puguba suferită cu o zi înainte, îi va rămâne şi suma mult dorită pentru a intra pe

uşa

din dos în marile afaceri.

Această posibilitate l-a făcut să treacă alternativ de la starea de fierbere la îngheţ. Fizic, se simţea ca cineva care intră, fără tranziţie, dintr-o baie de aburi într-un bazin cu gheaţă şi nu putea face distincţia între cele două extreme: în ce zonă era cald şi unde era rece. Era mai mult decât putea suporta. Totul depindea de ce vor arăta cărţile la etalare. Era momentul adevărului.

Punând amândoi cărţile pe masă, unul dintre jucători a explodat de fericire, în timp ce al doilea a înmărmurit cu gura încleştată, ca o stană de piatră. Cel care s-a bucurat a fost adversarul lui. Peste full-ul lui Tase, cea mai mare carte din acea seară până în acel moment, s-a suprapus triumfătoare chinta roială a viezurelui.

Cu ea, i-a luat lui Tase odată cu potul, toate speranţele şi probabil viaţa. Nu numai că a pierdut toţi banii coanei Frosa agonisiţi precum se ştie, dar a rămas şi cu o datorie de onoare de cca. 100.000 euro.

Cu toate că se afla la proaspătul mormânt al speranţelor sale, ca un necrology, a fost nevoit să semneze o chitanţă contrasemnată de hipopotam şi broscoi, partenerii şi adversarii lui de joc, prin care garanta viezurelui că îi va achita datoria în maximum două săptămâni.

În timp ce mergea pe jos spre casă, îngrozit de întorsatura luată de evenimente, unele întâmplări cărora nu le acordase atenţie în timpul jocului, acum îi păreau suspecte. Impresia lui de acum era că cei trei se cunoşteau dinainte şi că lucrau împreună. Aşteptau numai o victimă ca să o jecmănească. Aşa a început să creadă că el nu a fost prima lor victimă şi nu va fi nici ultima.

Era tot mai convins că fusese tras în ţeapă, perpelit încet, la foc mic, să rămână fraged şi rumen, astfel încât să aducă şi bani de acasă faţă de cât avea asupra lui. Pe măsură ce gândea, îi era tot mai clar că fusese înşelat de nişte escroci cu experienţă, bine organizaţi şi cunoscători ai comportamentului gâscanilor ieşiţi în lume pentru a fi jumuliţi de pene şi puşi să facă ouă de aur împotriva firii dar şi împotriva sexului lor.

Succesiunea rezultatelor la poker îi dădea cel mai mult de gândit. Timp de patru ore câştigase peste jumătate din suma de care avea nevoie, pentru ca în numai cinci minute să piardă tot şi să rămână dator. De aici a tras concluzia că la început a fost lăsat să câştige, ca să prindă curaj şi să joace din ce în ce mai nesăbuit. În final, cel rămas în cursă scotea printr-o mişcare de mare trişor o carte imbatabilă cu care câştiga uriaşul pot împotriva oricărei alte cărţi.

Trezit parcă dintr-un vis urât sau din o cruntă beţie, Tase căpăta convingerea că i-au aranjat şi cărţile lui pentru că fără o carte mare cum este full-ul de aşi, nimeni nu se avânta să plătească sume aşa de mari cum a făcut-o el.

În faţa acestei logici, s-a decis să nu achite aşa zisa datorie şi totodată să-şi recupereze paguba. Acest gând l-a mai remontat şi dintr-o dată s-a înfiripat în el speranţa că nu este pierdut totul. Viaţa mergea înainte chiar şi pentru nefericitul Tase.

A doua zi după acest masacru, s-a întors la cazino cu intenţia să întâlnească iarăşi acel trio blestemat şi, sub pretextul că vrea să îşi plătească datoria, să intre în vorbă cu ei. Era sigur ca îi va face cumva, chiar prin ameninţări să recunoască că l-au trişat. Nu i-a întâlnit însă şi nici nu îi va mai vedea vreodată.

Indivizii erau trişori adevăraţi, trăiau numai din asta şi erau itineranţi, nu călcau de două ori în acelaşi loc. Chitanţa de recunoaştere a datoriei pe care el o semnase şi termenul de plata stipulat în ea era doar un truc menit să dea un aspect de autencititate escrocheriei.

În zadar a căutat Tase să obţină informaţii despre ei. Nimeni nu îi cunoştea, nu i-a mai văzut sau nu îşi amintea de ei. Drept urmare a trebuit să înghită în sec şi să recunoască faptul că drumul spre marea hoţie este plin de alţi hoţi, cel puţin la fel de perfizi ca cei care au apucat pe această cale.

Lupta dintre hoţi pentru bani nemunciţi este la fel ca şi furtul însuşi, plină de riscuri şi capcane. Ea este barată mai mult de confraţii întru obiceiuri decât de autorităţi. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Poate că pe un altul păţania asta l-ar fi oprit sau i-ar fi schimbat măcar metodele, dar nu şi pe Tase. El a devenit mai înverşunat şi mai hotărât. Nu mai avea ce pierde, aprecia el.

“Ba da”, i-a răspuns soarta nemiloasă, ca un ecou la disperarea lui. Mai are Frosa 50.000 euro în bancă. Pe ei!

Capitolul VI

2010-08-01T08:35:00.000-07:00

Capitolul VI

Contrabanda

Tase îşi continuă neabătut jocul pe sârmă; pe lângă lege şi împotriva ei, pe unicul drum care credea că îl va îmbogăţi - calea necinstei. În scenă apar escroci sentimentali de talie internaţională.

Zdrobit şi păcălit de soartă la jocurile de noroc, dar mai ales de confraţi mai iuţi de mână ca el, Tase a continuat să spere că ghinionul lui se va sparge într-o zi şi, într-un fel sau altul, va găsi drumul spre bogăţie, aşa cum l-a programat. Era tot mai convins că suma necesară pentru mituire nu poate fi câştigată prin muncă cinstită într-un timp scurt, dar nici într-o perioadă mai lungă - chiar o viaţă de muncă.

De aceea, după ce a eliminat din preocupările lui jocurile de noroc, îi rămâneau numai două posibilităti de a face rost de bani: afacerile ilegale, iar dacă nici aşa nu reuşea, ultima soluţie era jaful asupra unei bănci. Era suficient de inteligent să îşi dea seama că atacul asupra unei bănci este o infracţiune de o gravitate extremă, ca o soluţie de avarie pe care o va folosi o singură dată.

Hotărând să apuce pe drumul afacerilor ilegale, trebuia să opteze pentru una din alternative: comerţul cu droguri, contrabanda, traficul de persoane şi prostituţia. Trecerea lor rapidă în revistă s-a soldat cu eliminarea comerţului cu droguri, a traficului de persoane şi prostituţiei.

Nu este greu de înţeles de ce a ales ca primă opţiune contrabanda. Motive de familie l-au făcut să renunţe la traficul de persoane şi prostituţie - strâns legate între ele - iar comerţul cu droguri nu i-a sunat niciodată bine, deşi era cea mai bănoasă afacere. Riscurile erau însă pe măsură.

Contrabanda i-a părut de la început cea mai puţin riscantă. Ea îi oferea un câmp mare de acţiune şi o largă diversitate de articole care se puteau constitui ca obiecte ale acestui comerţ ilegal. Într-un astfel de domeniu simţea că se poate mişca în voie.

Ca să fie sigur că nu se află pe o traiectorie greşită, a luat obiceiul să consulte specialişti în domeniu, înainte de a debuta în orice fel de activitate.

De la ei a primit lămuriri valoroase privind verigile slabe ale sistemului şi vulnerabilităţile instituţiilor create să îl protejeze. Nu s-a simţit nicio clipă vinovat pentru modul în care urma să utilizeze cea mai mare parte a informaţiilor primite de la experţi.

Economistul serios şi prăpăstios, invitat de el acum pe bune la o bere, i-a făcut o scurtă prezentare a situaţiei din ţară pe care o redăm comentată şi actualizată tot de el.

“După schimbarea regimului politic, la fel ca şi acum, contrabanda era în floare la toate graniţele ţării. Numirea vameşilor era un privilegiu al celor aflaţi la putere prin care îi răsplătea pe susţinătorii zeloşi, viitori furnizori de bani negri. Toate partidele aveau nevoie de bani necontabilizaţi, atât pentru campanii electorale, dar mai ales pentru ciubucărelile lor curente. De acest sistem întreţinut de politicienii care s-au succedat la putere în Fomânia, o ţăra aflată după opinia celor mai mulţi, într-o nesfârşită perioadă de tranziţie, au profitat toţi cei au fost în cârdăşie cu ei.

Practic, nimeni din cei în mâna cărora s-a aflat pâinea şi cutitul, indiferent de culoarea lor politică, nu a fost interesat să pună ordine în sistemul vamal. Tot în acea perioadă fierbinte, acoliţii puterii au declanşat cel mai înverşunat atac din istoria ţării asupra băncilor. Mecanismul devalizării a fost grosolan şi a conţinut elemente comune jafului pe faţă, făcut la drumul mare. Toate lăcustele şi ploşniţele naţionale s-au repezit la bănci şi cu complicitatea conducerii lor, au încasat credite uriaşe cu garanţii şubrede sau inexistente.

Intenţia lor, cunoscută de conducerile băncilor dar şi de autorităţile vremii a fost să nu ramburseze niciodată banii împrumutaţi din bănci. Din o afacere de acest fel, directorii băncilor, nişte lupi îmbrăcaţi în blană de oaie, reţineau pentru ei 10%, chiar din momentul acordării creditului.

Contemporanii acestor megaescrocherii - rămase nepedepsite ca toate de atunci şi dintotdeauna din Fomânia - îşi pot aminti cum prin o reclamă neruşinată prezentată obsesiv pe posturile TV, depunătorii erau sfătuiţi să doarmă liniştiţi, pentru că banii lor sunt în siguranţă.

În timp ce această reclamă amăgitoare se lăfăia pe toate ecranele TV, echipe bine antrenate de băieţi deştepţi se pregăteau să subtilizeze toţi banii naivilor depunători, mulţi dintre ei depuşi pentru a avea asigurată părăsirea cu fruntea sus a acestei lumi în care nu mai credeau; erau banii lor rupţi de la gură pentru o înmormântare decentă.

În palatele lor, cei care au planificat aceste jafuri de catifea, dormeau şi ei, la rândul lor, liniştiţi. De aceeaşi somnolenţă sufereau depunătorii fondurilor mutuale, ca de altfel toată ţara ce părea narcotizată de experţi în anestezie naţională. Valul de linişte şi somn cuprinsese pe toată lumea care deţinea sume de bani mai mari sau mai mici şi îşi încercau norocul multipicării lor, inclusiv la jocurile piramidale de tip Caritas.

Ceea ce a revoltat atunci o ţară întreagă, nu a mişcat deloc inima conducătorilor de atunci. Niciodată, nimeni dintre adevăraţii beneficiari ai escrocheriilor nu a fost arestat, judecat sau condamnat. Dimpotrivă, ei conduc şi astăzi ţara dijmuind tot ce mişcă în interiorul ei. Lumea începuse să se obişnuiască deja cu furturile la vedere din banii publici, dar lăcomia unora era atât de mare încât, după cum s-a văzut, nu le ajungea nici bugetul ţării şi atacau ultimii bani ai celor săraci, depuşi în diferite forme de economisire. A fost perioada în care ţara a fost uitată şi părăsită de Dumnezeu, lăsată fără apărare la îndemâna celui mai păgubitor atac de lăcuste şi de ploşniţe cunoscut de istorie.

Mai târziu, după dispariţia actualei generaţii dar şi a următoarei, perioada anilor 1990 - 2010, îşi va recupera adevăratul nume şi va rămâne în istorie sub numele de “decadele ploşniţelor”.

Cu toate acestea, după câteva manifestaţii anemice de protest, oamenii dezorientaţi şi obosiţi au trecut cu vederea acest masacru al bunei credinţe şi al încrederii populare. La fel ca Iisus Christos care, bând oţetul dat de străji în loc de apă în timp ce era mânat spre Golgota, a spus resemnat: treacă de la mine şi acest pahar; mulţimea a răbdat încă o dată ce era de nesuportat.

Aşa s-a împlinit visul conducătorilor ţării şi a luat naştere capitalul autohton. A fost momentul ruperii Fomâniei în două: un grup restrâns de indivizi, familii şi clanuri superbogate pe de o parte şi marea prostime căreia nu i-a mai rămas decât să sufle în degete pe de altă parte. De atunci, diferenţele dintre cele două grupuri au crescut considerabil.

Partida hoţilor bogaţi învârte ţara după degete cu politicienii şi economia ei cu tot, în timp ce părţii jefuite, umilite şi sărăcite i-au rămas două alternative. Emigrarea în alte ţări sau o aşteptare plină de răbdare acasă la ei....cu speranţa că odată şi odată….va mai exploda mămăliga…şi atunci…. Dumnezeu poate că le va da mai multă minte….să nu mai greşească…”

Tase nu era însă omul să se lase înduioşat de suferinţa altora. Părerile lui de rău nu aveau nicio legătura ce cei înşelaţi. Puţin îi păsa de ei. El suferea numai la gândul că nu a făcut parte din prima echipă de hoţi, cea care a avut la dispoziţie tot caimacul ţării pentru a se înfrupta din el. În taină îşi imagina că, dacă ar fi fost luptător în armata lui Napoleon şi ar fi purtat atâtea bătălii câte avusese el, acum ar fi avut trupul plin de răni şi pieptul acoperit de decoraţii şi se îmbărbăta la gândul că şi-ar fi valorificat mai bine bastonul său de mareşal din raniţă.

Această logică l-a dus la ideea că eşecurile lui sunt tot atâtea merite pentru că l-au înarmat cu experienţă şi asta îl făcea să îşi menţină optimismul pe linia de plutire. Era încrezător că după atâtea păţanii era şi timpul ca în compensaţie să îi vină rândul să se aşeze la masa unde putea practica jocul la care visa - jaful naţional. Era jocul preferat al celor aleşi prin votul unei populaţii prostite, minţite, mituite cu găleţi din plastic în culori de partid, făină, zahăr, ulei, dar şi cu ţuică, mici şi bere, iar în ultima perioadă - ca dovadă că alegătorul anonim începe să-şi cunoască valoarea - chiar cu bani. Astfel, dând dovadă de inconştienţă, fomânii cei mulţi şi ..…, vorba lui Alexandru Lăpuşneanu, şi-au dat ţara pe nimic în mâna celor mai lacomi prădători din istorie, lupii niciodată sătui ai tranziţiei.

Afland toate aceste informaţii şi cunoscând degringolada din ţară, contrabanda i-a apărut ca cea mai potrivită formă de escrocherie mai ales că el şi-a confecţionat şi acoperiri morale când a făcut opţiunea pentru ea.

În concepţia lui, ea nu afecta direct avutul personal al nimănui. În definitive, prin neplata taxelor şi impozitelor păgubea numai statul, în opinia lui o entitate fără formă şi individualitate, difuz, estompat, nedesluşit, ceva general ca o lozincă, în orice caz foarte potrivit, chiar ideal pentru a fi furat. Mai cu seamă că statul se complăcea în această situaţie.

Viziunea lui era singura formă în care percepea statul; un colos de funcţionărime şi politicieni mânaţi de propriile lor interse; de fapt un moft, ceva inexistent, incapabil să ţină echilibrul între bine şi rău, proliferând întotdeauna răul cel mai mare.

Urmărit de această imagine statul îi apărea ca o himeră, ceea ce l-a făcut să nu simtă nicio remuşcare sau sentiment de vinovăţie la gândul că hotărâse să îl fraudeze.

Altceva ar fi fost dacă îşi imagina statul ca pe un personaj real, puternic, viu, cu chip şi personalitate, care şi-ar face simţită prezenţa prin acţiuni de purificare a societăţii curăţind-o de toate gunoaiele. Atunci probabil că i-ar fi impus şi s-ar fi ferit să şi-l facă adversar.

Suma de 50.000 euro pe care îi mai avea Frosa în bancă, îi părea suficientă pentru organizarea unui tun cu mărfuri aduse în ţară prin contrabandă. Ca nou venit în breaslă, el nu vroia să intre în conflict cu bandele puternice care funcţionau deja şi nici să se afilieze ca piţifelnic la una din ele. Ştia că dacă ar face-o, el s-ar alege cu toate riscurile, iar şefii cu profitul. Planul lui era să îşi asigure un rol dominant ca furnizor pentru piaţa neagră la câteva articole şi să devină conducătorul unei noi mafii pe care voia să o înfiinţeze.

Studiase cu atenţie evoluţia pe piaţă a mai multor mărfuri şi a ales două articole asupra cărora să se concentreze şi să deţină controlul: vopseaua de păr şi lenjeria de damă. La alegerea celor două articole a contribuit atât cultura pe sponci a tinerei generaţii, cât şi unele informaţii fără perdea culese din presa de scandal şi tabloide care au “meritul” că i le-au sugerat.

În privinţa vopselei de păr, lucrurile erau clare. Mass media era obsedată de blonde; toată presa scrisă şi televiziunile se întreceau în a furniza informaţii despre blonde, declanşând astfel o isterie naţională. Toate femeile de succes trebuie să fie blonde.

Dacă din entuziasm pentru presa scrisă cumpărai un ziar sau revistă, dădeai în prima pagină de blonde, deschideai televizorul şi o blondă îţi zâmbea imediat de pe sticlă, cereai o audienţă la o autoritate: o secretară blondă te întâmpina.

Te hotărai să mergi la un show-room auto-moto să vezi cum a evoluat sectorul, zeci de blonde călare pe maşini şi motociclete te întâmpinau de la intrare. Şi totul continua aşa, ca un coşmar blond.

Mai mult, într-un procent umilitor pentru brunetele şi şatenele naţionale, ştiristele din televiziuni, indiferent de felul informaţiilor difuzate: de actualitate, macabre, sportive, show-uri politice etc., s-au preschimbat aproape toate în blonde. Binenţeles că la origine ele erau foste şatene sau brunete şi au devenit blonde prin siluirea culorii naturale a părului cu mijloace artificiale - vopseaua de păr. Ce altă dată era un lucru rar, de multe ori blamat; vopsitul şi răsvopsitul părului în culori nenaturale, obicei atribuit în special aşa ziselor “femei uşoare”, devenise acum un factor comun care punea oarecum un semn de egalitate între femeie modernă aşa zisă “sexy” şi femeia blondă.

Firesc, în capul celor care îl folosesc şi pentru a gândi cu el, apare o mare nedumerire. “De unde atâtea gene pentru blonde naturale în Fomânia, o ţară mai mult sudică, atâta vreme cât se ştie că blondele naturale cu o culoare a părului ce variază de la blond închis până la o nuanţă spălăcită de galben, aproape de alb, se nasc cu precădere în zonele nordice?”

În faţa invaziei de blonde de pe piaţă Tase, la fel ca multă lume, şi-a pus întrebarea. “Ce s-ar întâmpla dacă odată şi odată, s-ar schimba trendul şi ar veni la putere şatenele şi brunetele?”

Răspunsul ar fi acelaşi ca şi acum: ar creşte şi mai mult cifra de afaceri a celor implicaţi într-un segment sau altul din actele comerciale de producţie, import, distribuţie sau comercializare cu amănuntul al vopselelor de păr. Putea cineva pus cu atâta vrednicie pe furat şi înşelat să treacă nepăsător pe lângă această oportunitate? Nicidecum. Şi Tase a inclus definitiv vopseaua de păr pe listă, ca obiect de contrabandă.

În filozofia lui, lenjeria intimă de damă putea deveni din o afacere de conjuctură, o sursă sigură de câştig de care urmau să profite cei isteţi.

O parte din presa tabloidă, o maşină din ce în ce mai perfecţionată pentru pervertirea minţilor femeilor, sprijinită discret dar hotărât de industria sexului aflată în creştere explozivă - intrate în parteneriat pe uşa din dos - şi-au unit eforturile pentru lansarea unui nou hobby privind folosirea lenjeriei intime. Mai exact, schimbarea chiloţilor de trei ori pe zi. Acesta era noul concept care a bulversat tot ce era împământenit până atunci în mentalitatea femeilor.*)

El recomanda ca prima pereche să fie luată la plecarea de acasă, pentru că - Doamne fereşte! - nu puteau ieşi în oraş fără, ar fi dat serios de bănuit. A doua, la serviciu pe la prânz, iar a treia, după amiază, înainte de plecarea acasă.

În plus, se recomanda ca fiecare femeie să aibă asupra ei în gentuţă, la îndemână, încă o pereche de rezervă, că nu se ştie ce se poate întâmpla.

Motivaţia acestei campanii insistente era lesne de înţeles şi ea nu ţinea neapărat de igienă. Mult mai important era ca femeile care se vroiu moderne, sexy, să fie îndoctrinate cu concepţia că sistemul le conferă un aer proaspăt, de siguranţă, în perspectiva unui sex surpriză, eventual unul oral, din ce în ce mai mediatizat.

Seara, când ajungeau acasă, soţii lor nu trebuiau nici măcar să bănuiască preocupările reale ale soţiilor sau eventuala apariţie a unor intruşi în viaţa lor de cuplu.

În noua viziune privind portul lenjeriei intime Tase îşi făcuse socotelile că se va îmbogăţi pe seama furnizării chiloţilor de damă la un preţ sub piaţă, marfa lui fiind aprovizionată prin contrabandă şi deci nepurtătoare de taxe şi impozite.

Datele statististice arătau că înainte de crearea acestei psihoze, vânzările de chiloţi de damă nu depăşiseră niciodată cifra de patru milioane bucăţi anual. Potenţialul vânzărilor în următorii trei ani se cifra undeva la circa 24 milioane bucăţi în plus, respectiv 8 milioane anual.

Aceste argumente l-au convins pe Tase să îşi fixeze ca obiectiv al carierei lui de viitor contrabandist, cele două articole.

Ultima mişcare pe care trebuia să o facă era să îşi găsească furnizorii din afara ţării şi să încheie parteneriate cu ei. Ca potenţiali furnizori, probabil şi viitori asociaţi la îndemână atunci, adevăraţi artişti în arta de a înşela lumea se găseau din belşug pe toate drumurile, aventurieri arabi, italieni şi greci, amestecaţi printre străinii care tăiau frunze la câini în Fomânia.

Ca să poată decide în cunoştinţă de cauză pe cine să aleagă ca partener în noua afacere, el a consultat un profesor de sociologie în vârstă care în tinereţe a avut şansa să cutreiere lumea. Bătrânul nu s-a lăsat invitat prea mult să vorbească.

Tacticos, după ce a sorbit din halba de bere oferită de Tase ca plată pentru efortul lui, a început să depene o întreagă istorie.

“În ţară mişunau atunci tot felul de aşa zişi oameni de afaceri care veniseră cu pantalonii rupţi în fund şi cu câteva zeci de dolari în buzunare să se îmbogăţească pescuind în ape tulburi. Ei erau atraşi de mirosul de putreziciune pe care îl emana fostul regim muribund - excitant pentru nările lor de şacali - dar şi de cel proaspăt, al mugurilor incerţi ai unui nou sistem politic, încă nedesluşit, zăpăcit, care nu ştia încotro să o apuce.

La vremea aceea fomânii constituiau un popor alfabetizat şi exceptând tâmpeniile comuniste, puteau concura în materie de cultură cu multe din popoarele lumii. În orice fel de clasament, indiferent de criteriile de departajare, ei nu ieşeau niciodată ultimii.

Tocmai de aceea este greu de înţeles cum a fost posibil ca un astfel de popor să cadă în extaz în faţa unora dintre cetaţenii străini care s-au comportat aici ca reprezentanţii unei subspecii umane: nişte răpănoşi, falsificatori şi inculţi, exemplare preistorice coborâte dintr-un Neaderthal recent. Din nefericire, localnicii au inversat scara valorilor şi astfel, toţi străinii intraţi în ţară au fost percepuţi ca adevăraţi apostoli luminaţi ai libertăţii”.

Însetat, profesorul s-a oprit o clipă, şi-a înmuiat buzele în halba cu bere şi, mai hotărât decât la început, şi-a reluat tirada.

“Desigur ca aici nu mă refer numai la străinii care au asaltat Fomânia, dar şi restul ţărilor din estul continentului, unde au simţit acelaşi miros de cadavru social purtat de vântul schimbării. Alungată şi mânată de istorie aşa cum vântul mută nisipul în deşert şi crează dunele, tot aşa şi această pleavă internaţională a intrat într-o Fomânie derutată şi speriată de propria ei îndrăzneală cu aromă de mămăligă. Chiar aşa cum erau ei, nişte lepre cum se vedea că sunt, pentru băştinaşi reprezentau atunci o altă lume - erau “străini”, deci aveau statutul mult visat al celor din afara cortinei de fier. Pentru mulţi dintre fomâni, cuvântul străin avea atunci o anumită magie, era ceva sfânt, un fel de tabu şi se referea la oricine care nu a crescut ca un mărăcine într-un sistem social bezmetic. El, străinul, străinul vestic sau în orice caz unul necomunist, reprezenta puritatea, corectitudinea şi cinstea. Numai cei născuţi “dincolo” puteau fi aşa, în vreme ce localnicii vor purta veşnic stigmatul ratării. Iată de ce orice străin a avut la intrare în Fomânia un credit imens. Dar cum au folosit acest credit?”

Sosise, după cum se vede, momentul celei de a doua pauze. De data asta profesorul nu s-a mulţumit numai cu muiatul buzelor în bere, dar a sorbit zdravăn din ea, făcând ca nivelul lichidului din halbă să se înjumătăţească. Satisfăcut, a pus halba pe masă, s-a şters la gură cu dosul palmei ca şi străbunii lui, şi a continuat indignat.

“Decepţia majorităţii fomânilor a fost imensă. Mulţi străini s-au apucat de minţit, înşelat, furat, mituit şi multe altele. Dar ţara i-a răbdat. Mai mult, a început o selecţie şi o apropiere periculoasă între ei şi unele grupuri locale. Aventurierii străini care nu numai că nu cunoşteau limba ţării, dar de cele mai multe ori, nici măcar o limbă de circulaţie internaţională, erau nişte disperaţi dispuşi să se arunce fără prea multă judecată în orice gen de afaceri. Un lucru îl cunoşteau cel mai bine toţi escrocii internaţionali năvălitori în acest el-dorado al tranziţiei din Fomânia: cele mai profitabile afaceri erau cele ilegale. Aceşti indivizi, cărora mai târziu li s-a alăturat o bună parte din pegra locală, au constituit carnea de tun pentru tot felul de afaceri necurate, printre care la loc de cinste au aşezat contrabanda.”

În tot acest timp, Tase, spre lauda lui, l-a ascultat cu mare atenţie. Nici o clipă el nu a împărtaşit însă indignarea profesorului. Pur şi simplu nu îl interesa cine fură în ţară dacă era şi el amestecat printre hoţii care profitau de înlesnirile legii, de prostia şi nepăsarea unora, precum şi de înclinaţia naturală a altor cetăţeni fomâni pentru escrocherii.

Motivul atenţiei lui a fost în primul rând nevoia de a se dumiri care dintre străini ar putea fi cei mai potriviţi parteneri pentru a se asocia cu el la fraudă. Abia apoi urma să stabilească modul şi momentul potrivit pentru declanşarea acestui comerţ.

A urmat pauza numărul trei, în care profesorul a procedat la fel ca la cea anterioară. Îşi făcuse mâna şi buzele după mânerul şi gura halbei. După vrednicia pe care o arăta la jocul de-a halba plină/goală se vedea că îi este sete, dar nu numai atât. Ca orice cetăţean fomân vroia să profite cât mai mult de poziţia lui şi să exploateze la capacitate maximă neaşteptata sursă de bere. Înainte ca profesorul să-şi reînceapă depănarea amintirilor, Tase a făcut semnul magic către chelner şi acesta a schimbat imediat halba goală cu una plină. Văzând că i-au fost asigurate condiţiile de muncă pe care le dorea, vorbitorul şi-a repus în funcţiune instrumentul vorbirii.

“Practic, contrabanda a început cu sacoşa şi a continuat să se dezvolte până s-a ajuns la nivelul actual, cu TIR-urile. Protagoniştii şi june primii acestui grup infracţional erau în special persoane cu tenul măsliniu. Ei au rămas în istoria delicvenţei naţionale prin două caracteristici principale: în primul rând toate mărfurile aduse de ei pentru comercializare ilegală erau totodată şi marfuri falsificate; în al doilea rând, i-au învăţat pe cetăţenii fomâni predispuşi la fărădelegi, şi au fost destui, că nimic nu se poate face fără o şpagă plasată cu neruşinare, cât mai sus. Primele şpăgi au fost nişte amărâte de bancnote de dolari motoliţi, scoşi din buzunarele lor cârpite şi soioase. Ele erau privite cu lăcomie de slujbaşul fomân cu funcţie de decizie, proaspăt scăpat de comunism, ca o promisiune pentru statutul lui de viitor Rockeffeler naţional. Cei care au început cu plasamente minore de câţiva zeci de dolari, vărsaţi în buzunarul fără fund al funcţionarului de stat, sunt astăzi prosperi oameni de afaceri care nu şi-au schimbat culoarea măslinie şi nici nu au învăţat bine limba ţării, dar fumează narghilea şi au în subordine sute de angajaţi de care dispun cum vor.

Fomânii aceştia, care astăzi îşi câştigă existenţa muncind şi asudând din greu pentru străini, ca şi ceilalţi aproape douăzeci de milioane de cetăţeni pauperi, rămaşi repetenţi la una din cele mai tragice lecţii ale istoriei, au contribuit din plin, prin lipsa lor de experienţă, naivitate şi multă prostie la scrierea unei tragice epopei care va rămâne pentru urmaşi sub numele “Cum să faci avere la fomâni, furând”.

În urma micului discurs al profesorului din care a căutat să tragă învăţăminte şi din considerente amestecate în care se pot regăsi şi unele elemente de subiectivism, Tase a eliminat definitiv arabii şi grecii din orice posibilă combinaţie. Pentru el, ca şi pentru oricare dintre contrabandiştii serioşi care se înscriseseră la programul “Daţi tunuri ca lumea”, era foarte important să-şi aleagă partenerii din ţări cu tradiţie, recunoscute pentru producţia de lenjerie de damă şi cosmetice.

Dintre escrocii de serviciu, rămaşi disponibili pentru selecţie, Tase i-a ales pe cei de origine italiană. Aşa a ajuns să cunoască prin un concurs de împrejurări, doi domni italieni.

Primul, un italian cu chelie a la Lenin, în vârstă de circa 45 de ani, Genaro Frecatori, s-a invitat acasă la Tase, unde s-a prezentat drept un domn cu o credibilitate în afară de orice îndoială. Din spusele lui, el era descendentul unei familii vechi de nobili italieni, cunoscută în istorie ca una din cele care a avut onoarea să îl găzduiască preţ de o noapte pe însuşi Napoleon Bonaparte, într-o seară când acesta probabil că nu avea bani măcar pentru “albergo”.

Cel de al doilea, Marcello Mistificelo, un tip de circa 40 de ani cu părul şaten spre un blond incert, uşor grizonat, rărit vizibil de o alopecie difuză şi ochii de culoare verzuie, indecisă, în general avea o figură plăcută. El a fost recomandat de domnul Genaro Frecatori drept un superb om de afaceri cu care a lucrat din cele mai vechi timpuri vânzând împreună apă colorată în butelii de sticlă, comerţ în urma căruia s-au umplut de bani. Profesional, aşa cum a fost prezentat, al doilea italian nu avea egal în domeniul vânzărilor de orice fel, el fiind unul dintre acei comercianţi celebri despre care se spune că pot vinde frigidere eschimoşilor.

Mai târziu, Tase şi nu numai el, a avut prilejul să se convingă cât de corectă a fost aprecierea domnului Genaro Frecatori despre capacitatea de vânzare a domnului Marcello Misitficelo. Acesta şi-a dovedit genialitatea în special prin vânzarea unor bunuri comune cu ale colegului de afaceri către mafie şi concurenţă din care a încasat sume mari de bani pe care şi le-a însuşit pentru el.

Ca seriozitate aparentă, nimic de zis, tipii s-au prezentat la superlativ, foarte corecţi, bine îmbrăcaţi, ca nişte adevăraţi oameni de afaceri italieni. Atributul lor principal cel mai vizibil este că fumau fără oprire, ziua şi noaptea, ţigări subţiri Marlboro, afumându-şi până la disperare partenerii de discuţii. În sinea lor ei sperau că practicarea cu ostentaţie a acestui viciu nenorocit le va aduce în final un câştig de imagine.

Tase le-a prezentat pe scurt afacerea în care dorea să îi implice dacă binenţeles şi ei erau de acord. După două zile de consultări interne, cei doi au venit cu un răspuns afirmativ. Şi-au exprimat însă dorinţa să înfiinţeze o societate comercială, care să se constituie ca o umbrelă şi să le justifice în faţa legii şi a nevestelor desele lor deplasări în Fomânia şi nu numai. Compania trebuia să le deconteze şi cheltuielile făcute în scop personal, inclusiv distracţiile cu femei uşoare.

Tânărul fomân nu a comentat în niciun fel cererea lor, dar a lăsat să se înţeleagă că subiectul nu îl interesează. Era problema lor şi puteau să o rezolve cum doresc.

Ce voiau ei de fapt, era cu totul altceva. Naivul Tase nu avea de unde să ştie că sub masca lor de oameni de afaceri oneşti, se ascunde un cuplu sinistru care toată viaţa a promovat cu succes numai minciuna. După experienţa lor cumulată cu lăcomia, ei erau deja escroci sadea şi aveau multă expertiză în domeniu. Ei mai derulau şi alte afaceri de culori dubioase, gri sau negre, prin această zonă geografică, dar nu aveau un centru de coordonare. Acum, prin colaborarea cu Tase au rezolvat şi această problemă.

Pentru cursivitatea lecturării, autorul propune ca cei doi italieni cu nume greu de reţinut, să fie codificaţi astfel. Domnul Genaro Frecatori, chelosul, cel care a apărut primul, să primească şi numele alternativ de escrocul numărul unu, iar colegul său, domnul Marcello Mistificelo, venit în ţară pe locul doi, să primească corespunzător ordinii de sosire şi denumirea de escrocul numărul doi. În continuare, cei doi italieni vor fi identificaţi şi cu aceste nume noi, în functie de situaţie.

Autorul mai precizează că aceşti escroci, numărul unu şi numărul doi, care au funcţionat pe teritoriul ţării circa 10 ani, se vor da la fund ori de câte ori vor da o lovitură statului sau unor firme şi persoane fizice - domeniul lor de fraudare acoperind toată gama. Ţelul lor era să rămână cu afaceri în Fomânia pentru de a strânge, după cum au afirmat, banii necesari să îşi poată cumpăra în Italia iahturi şi avioane personale.

Ce este mai greu de înţeles pentru cineva care nu are mintea antrenată la furtişaguri, este cum Tase - un ins pervertit moral, care se pregătea să organizeze afaceri ilegale cu scopuri ilegale, strângea fonduri pentru derularea unor afaceri cu dare de mită al căror unic scop era fraudarea statului şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru bani - pretindea din partea asociaţilor întru fărădelege: cinste, corectitudine şi spirit de fair-play.

Relaţia lui cu cei doi italieni a devenit destul de strânsă şi, pentru a-i lega mai mult de el, le-a propus ca în perioadele cât stau în Fomânia, să locuiască la casa coanei Frosa unde era spaţiu destul. Italienii au acceptat cu plăcere invitaţia şi astfel a început pentru ei o perioadă de huzur; aveau unde sta şi ce mânca fără să cheltuiască nimic.

În prima zi după instalarea lor în casa Frosei, escrocul numărul doi, l-a luat confidenţial de o parte pe Tase şi i-a cerut să îl sprijine şi să îl supravegheze împreună pe escrocul numărul unu, întrucât acesta este un afemeiat convins şi în momente de intimitate scapă către amantă toate secretele personale sau de afaceri.

Deşi nu a dat multă crezare acestei informaţii, Tase şi-a propus să fie atent la escrocul numărul unu, fiind convins că dacă lucrurile stăteau aşa, toată strădania şi organizarea lui puteau fi zădărnicite. În această perspectivă, în sinea lui se gândea: “Dacă Frosa era mai tânără, poate că rezolva pe plan local problema slăbiciunii pentru femei a lui Genaro Frecatori şi elimina în totalitate riscurile.” Gândul la această posibiltate, de a împăca şi capra şi varza, l-a muncit toată ziua. Spre seară, mai mult în glumă, a început o discuţie cu ea pe această temă:

- Mamă, fii atentă ce mi-a spus ăl mai tânăr, Mistificelo. Cică, Genaro Frecatori, este un mare afemeiat şi poate deveni periculos. Dacă se culcă cu o femeie îi spune tot. Ştiu că ai experienţă în domeniu şi te întreb. Este posibil aşa ceva?

- Nu prea, a mormăit ea indecisă. Dar nu îmi este imposibil să îl cred. Unele femei sunt atât de abile că reuşesc să obţină tot ce vor să afle de la cei cu care se drăgostesc.

Aici coana Frosa a zâmbit şăgalnic - ştia că ea, când profesa, era o astfel de femeie. Pentru moment s-a gândit că este mai bine să lase discuţia în coadă de peşte şi a încheiat-o neutru.

- Nu cumva ăştia au altceva în cap şi ce ţi-a spus ăla tânăr este numai o manevră?, a întrebat la rândul ei, Frosa.

- Habar nu am. Dar tare aş vrea să ştiu. Îmi vine să mă duc la Săftica, vara mea, să o rog pe ea să facă un gest de ataşament faţă de familie şi să îi dea de lucru chelosului o noapte, că doar nu i-o mută din loc.

- Lasă, Tase, că găsesc eu o soluţie, iar dacă o să fie nevoie de aşa ceva, să fii convins că o să-i asigur ceva ce nu poate refuza.

Tase, conştient de competenţa mamei lui în acest gen de afaceri, i-a mulţumit şi a căpătat siguranţa că a doua zi dimineaţă va şti mult mai mult decât astăzi în privinţa lor.

Rămasă singură, coana Frosa a început să croiască tot felul de planuri. După ce a făcut un duş fierbinte pentru ca pielea să îi devină mai elastică, s-a dus la oglindă şi s-a privit îndelung cu ochi critici, aşa cum era, goală. Negăsind ce să îşi reproşeze, a început să îşi mângâie şoldurile, punctul ei forte, după care şi-a ciupit sânii şi a început să se pieptene lăsând ca părul, încă negru, fără fire albe, să i se aştearnă pe umeri.

A căutat o rochie anume, de culoare verde închis, decoltată cât se poate de tare, dar în măsură să îi ţină bustul sub control, fără riscul ca acesta să se reverse involuntar din zona care îi era destinată. S-a aranjat apoi la faţă şi ochi, după care s-a îndreptat agale să culeagă impresii direct de la posibilul beneficiar al pregătirilor ei. Astfel pregătită fizic, s-a dus spre camera lui şi a bătut uşor în uşă.

- Intrate, e aperto, s-a auzit vocea găzduitorului lui Napoleon, combinând - aşa cum o va face tot timpul cât va sta în Fomânia - limba italiană cu fomână. Mai mult, pentru că şi indivizii fomâni: bărbaţi sau femei să îi înţeleagă mai bine, italienii stâlceau nu numai limba fomână, dar în mod voit şi italiana, limba lor maternă, din convingerea că maimuţăreala concomitentă a ambelor limbi contribuie la o mai bună înţelegere între popoare în general şi a conţinutului fiecărei discuţii în special.

- Bon giorno, l-a salutat Frosa intrând. Câteva cuvinte în italiană îşi mai aducea ea aminte din practica ei internaţională.

- Che face, signora?

- Graţie bene, se dădu mare Frosa.

- Avete o casa bela, molto formosa.

- Mulţumesc, da aşa cred ce este, i-a răspuns Frosa ale cărei cunoştinţe în limba italiană erau pe sfârşite. Este grande, molto grande şi în ea stau numai eu cu Tase.

- Da, da’ nu numai casa este formosa şi tu eşti formosa. Eşti sorela lui Tase, un grande mio amico?, continuă cu o galanterie libidinoasă escrocul numărul unu.

- De fapt, Tase este fiul meu, a îngăimănat Frosa, care ar fi vrut să evite această destăinuire.

- No, probabilmente este figlio vitreg, no? Eşti tropo giovanese pentru lui ca mami.

- Toată lumea spune la fel, signore Genaro, a continuat Frosa lăsând problema stabilirii originii lui Tase încă nedesluţită.

- O.K. Nu importa. Anii la una dona este cât arată, i-a răspuns conciliant italianul amator de chilipiruri amoroase.

În timp ce vorbea, Frosa s-a apropiat de el şi s-a aşezat pe scaun, exact în faţa lui. Ca din întâmplare şi-a dezgolit un picior până aproape de locul lui de inserţie în bazin, atât cât să înnebunească orice afemeiat. Păsă-mi-te, ea îl testa pe Genaro Frecatori. Italianul a considerat atitudinea Frosei ca o ofertă directă, ceea ce şi era de fapt. Când ea, tot ca din întâmplare şi-a mărit decolteul lăsând rochia să-i alunece puţin în jos şi a oferit vederii mult mai mult decât o femeie care se respectă, este dispusă să îi arate unui necunoscut, Genaro nu a mai avut nicio îndoială.

A scos repede din trusa de bărbierit nişte pastiluţe albastre aduse din America pentru stimularea potenţei masculine din care a înghiţit două imediat, minţind-o pe Frosa că sunt pentru ficat. Italianul şi-a continuat jocul, se tot învârtea prin cameră şi de fiecare dată când ajungea lângă ea îşi atingea ca din întâmplare genunchii de ai ei, zâmbea încurcat şi aştepta parcă un ajutor de undeva, de unde acesta întârzia să vină. Se tot zbătea ca peştele pe uscat şi se scuza căutând să îi explice în limba italo-fomână pe care o mânuia perfect, că aştepta efectul pastilelor asupra ficatului.

Simţind că pastiluţele şi-au produs efectele binefăcătoare şi este pregătit pentru atac, a oftat profund ca într-un moment de cumpănă, a ridicat către Frosa o privire atât de grăitoare, de rugătoare, aproape umană, încât până şi ea, care avea la activ câteva zeci de mii de accesări masculine, nu a rezistat. Ca să nu fie martora unui infarct s-a hotărât să pună capăt chinurilor lui şi cu un gest simplu, dar decisiv, i s-a aşezat în braţe.

Ce a urmat este uşor de înţeles mai cu seamă dacă ai trecut prin asemenea momente. Italianul şi-a văzut cu seriozitate de treabă fără să scoată măcar o vorbă, infirmând astfel zvonul lansat de colegul său, că în pat cu o femeie oferă ca supliment gratuit o serie de destăinuiri. Frosa, zguduită de activitatea lui febrilă, nu se putea abţine şi acompania agitaţia lui cu mici ţipete de satisfacţie, în timp ce el, biciuit de pastiluţele albastre, se străduia din răsputeri să îşi ducă misiunea la bun sfârşit. Sigur este că amândoi aveau ceva de câştigat.

Italianul a câştigat o după amiază extrem de benefică pentru el cu posibilităţi certe de repetare, iar Frosa şi-a potolit hormonii şi a început din nou să viseze la reluarea carierei ei. Pentru ea devenise limpede că poate fi încă activă pe piaţa amorului. Mai mult, credea că a dat şi un test reuşit pentru export.

Când ei se relaxau după efortul făcut, s-a auzit o bătaie uşoară, dar insistentă în uşă şi fără să mai aştepte invitaţia de a intra, nerăbdătorul care nu era altcineva decât escrocul numărul doi domnul Mistificelo, şi-a făcut apariţia.

Deloc surprins de poziţia şi gradul lor de acoperire, s-a aşezat şi el pe pat şi a început să vorbească cu cel care cu câteva momente înainte de a se detaşa de Frosa, arăta ca o excrescenţă a trupului ei. Vorbeau repede în limba lor ca şi când s-ar fi înecat, discuţie din care ea nu a priceput nimic.

După ce au luat o pauză amândoi, întrerupându-se unul pe altul, au început să îi explice aşa cum puteau ei că sunt ca nişte fraţi de cruce şi că ce i se întâmpla unuia, simte şi celălalt. Mai mult, când unul din ei trece prin o experienţă, cel de al doilea trebuie să o reconstituie, astfel ca echilibrul relaţiei lor să fie restabilit. Fără să înţeleagă prea multe din teoria lor, Frosa s-a ridicat din pat şi, socotind că el mai bun lucru pe care îl putea face este o baie fierbinte, profundă, de purificare cum i-a plăcut întodeauna să o definească, a ieşit, dându-le de înţeles că revine.

Într-adevăr, Frosa s-a ţinut de cuvânt şi a revenit după ce şi-a terminat baia, păşind uşurată, cu pielea puţin roşie din cauza apei fierbinţi, dar proaspată, cu alura unei femei căreia i-a mers totul din plin.

La întoarcere, în cameră era numai escrocul numărul doi, primul escroc al ţării fiind plecat după ţigări. Fumaseră ca nişte turci şi îşi terminaseră toate proviziile. Zâmbind, Frosa s-a aşezat pe pat neştiind ce va urma. Cu primul se obişnuise, dar cu al doilea nu ştia ce să facă. Era dezorientată şi se gândea dacă nu cumva cel de al doilea italian dorea de la ea acelaşi lucru ca şi primul. Starea ei de incertitudine se transforma încet-încet, într-o stare de nelinişte. Niciodată, în viaţa ei dinainte, cât a fost ea de aventuroasă şi plină de surprize, nu se întâmplase ca doi clienţi să vină imediat unul după altul, aproape fără pauză. Dacă presupunerea ei era corectă, situaţia era inedită şi i se întâmpla tocmai acum, după retragerea din activitate. Pe de altă parte, era şi curioasă. O curiozitate bolnăvicioasă punea încet stăpânire pe ea. Ar fi vrut să afle cum ar fi dacă s-ar întâmpla şi cu al doilea? În mintea ei înfierbântată îşi făcea loc o idee, o temere. “Dacă acum, după trecerea anilor şi mai ales după ce şi-a pierdut antrenamentul, oare mai are suflul necesar?”

În tot acest timp, când emisferele ei cerebrale cloceau aceste gânduri, escrocul numărul doi se uita la ea şi era clar că nici el nu se simţea prea confortabil. Nu ştia ce iniţiativă să ia.

- Io nu ştii che face, spuse el într-un târziu. Sicur nu ştii, no cunosco niente.

- Domnule Marcello, cu mine se întâmplă la fel. Nici eu nu ştiu ce să fac. Dacă cineva dintre noi doi ar avea mai mult curaj şi ar spune ce vrea, lucrurile s-ar putea schimba. Aici Frosa s-a oprit. I s-a părut că a spus mai mult decât trebuia. “Aproape că l-am arvunit ca armăsar”, şi-a spus ea în gând.

Marcello, în urma încurajării reieşite din spusele ei a dobândit mai multă iniţiativă şi era pe punctul de a săvârşi primul său act de infidelitate în Fomânia. În Italia sau pe alocuri, mai călcase el strâmb, dar nu era nici pe departe un afemeiat în adevăratul înţeles al cuvântului, ca Genaro. De fapt, fără eufemisme, el îl considera pe Genaro un curvar ordinar în stare să lase tot pentru femei; avere, bani, familie, slujbă, tot ce se poate lăsa.

În acelaşi timp, relativ la el, Marcello se vedea ca un mascul normal care cade din când în când în ispită, dar nu din viciu, ci mai mult pentru omagierea femeii. Cum Frosa îi plăcea, Marcello s-a hotărât să îi aducă imediat, atunci pe loc, un vibrant omagiu, mai cu seamă că fără să fie un expert în psihologia feminină şi-a dat seama că şi ea era dispusă să coopereze la un adulter cu nuanţe de internaţionalism.

Peste câteva minute, cei doi trecuseră Rubiconul şi se desfătau sub privirea vicleană a şarpelui biblic, muşcând cu nesaţ şi nesocotinţă, ca toţi păcătoşii din fructele oprite. Frosa a participat din nou, activ la lupta corp la corp, timp în care şi-a exprimat fără niciun echivoc satisfacţia prin diverse onomatopee. Marcelo, gâfâind din greu ca un taur la coridă, s-a străduit din toate puterile să apere prestigiul cizmei italiene.

În final, într-un spasm comun cu ea a scos un răget de animal rănit semn că aventura i-a fost pe plac şi pentru a-i dovedi femeii că este şi binecrescut - că doar nu costă bani şi-a spus în mintea lui - i-a mulţumit pentru această neaşteptată şi plăcută călătorie în spaţiu şi timp.

Frosa moştenise de la mama natură, o construcţie fizică şi nervoasă fericită, cum rar se întâmplă. Configuraţia ei anatomică şi toate simţurile legate într-un fel sau altul de sex erau întotdeauna active, gata oricând să răspundă pozitiv tuturor stimulilor specifici; a doua şi a treia oară, ca şi prima dată. Chiar dacă în cursul vieţii a abuzat de sexualitatea ei, vânzând-o la tarabă cui o solicita şi putea să plătească, Frosa avea orgasm de fiecare dată, indiferent dacă profesa sau o făcea pentru plăcerea ei personală. Dacă alte femei de aceeaşi profesiune, după un şir lung de ani, mulţi la număr, petrecuţi în jocuri sexuale, aveau sensibilitatea tocită şi nu mai cunoşteau de mult plăcerea proprie orgasmului, cel mult numai la nevoie îl mimau pentru bani, ea, la peste patruzeci de ani se simţea ca nouă şi fiecare aventură îi creau aceleaşi senzaţii ca prima dată când a cunoscut bărbatul. Aceste caracteristici ale ei i-au produs întotdeauna multă satisfacţie şi astăzi la fel, când într-un match internaţional a reuşit o partidă dublă, de excepţie.

A doua zi, înainte de micul dejun, Frosa s-a întâlnit cu Tase şi i-a comunicat că vorbitul în pat al lui Genaro în timpul aventurilor sexuale este o poveste. Fără să îi dezvăluie sursa de informaţii, îl asigura că nu are de ce să se teamă. Vestea primită a avut darul să îl liniştească dar i-a căzut bine şi din alt punct de vedere. A deschis calea discuţiilor despre bani. El a profitat de deschiderea făcută de maică-sa şi a încolţit-o imediat:

- Deci, mamă, hai să recapitulăm. Îi avem la noi în casă pe italieni. Părerea mea şi cred că şi a ta este cum putem face treabă bună cu ei. Par a fi serioşi şi dispuşi să se înhame la muncă în sistemul pe care l-am gândit noi. Până aici, totul este O.K, dar vreau să cunosc şi ce gândeşti tu.

Ce părere putea să aibă biata Frosa după nemaipomenitele întâmplări care avuseseră loc ieri? Pentru ea a fost ca un vis frumos. După o perioadă lungă de abstinenţă iată că dintr-o dată a avut două ieşiri în paradis. Nu putea să nege că ziua de ieri a fost nu numai o zi plină, dar şi o zi care i-a redat pofta de viaţă şi o încrederere deplină în ea şi în forţa sa - trupul ei de femeie care mai poate încă ispiti şi înnebuni mulţi bărbaţi.

- Am aceeaşi părere ca tine, i-a răspuns prudent Frosa şi şi-a propus să nu îşi răsfeţe fiul cu alte amănunte.

De fapt, ea nu ar fi avut nicio jenă dacă Tase ar fi aflat ce se întâmplase în prima parte a aventurilor ei de ieri. Dacă el ar fi aflat de căderea ei în greşeală numai cu Genaro nu ar fi deranjat-o cu nimic, putea să-i spună toată întâmplarea chiar ea, aşa cum s-a petrecut şi ce scop ascuns a urmărit ea. Problema de care se cam temea era localizată în cea de a doua parte, când s-a culcat şi cu cel de al doilea italian - imediat după primul. Deşi îi plăcuse mai mult jocul cu Marcello, escrocul numărul doi, mai tânăr şi mai aprig, nici cu Genaro pastilarul, nu a fost rău.

“Oricum - se mustra ea în sinea ei - trebuie exclusă posibilitatea ca Tase să afle de cea de a doua parte a hârjoanei ei, prea ar semăna a curvăsărie adevărată. Cu doi, unul după altul, fără interese materiale directe, adică pe gratis, putea fi privită ca o curvă bătrână care nu iartă nimic, mirată de norocul ce a dat peste ea.

- Da, bine, s-a trezit Tase din visare, dar mai apare o problemă. Şmecherii ăştia o să îmi ceară bani pentru început, să plătească mărfurile acolo. Crezi că o să se întâmple aşa?

- Nu ştiu ce să cred. La urma urmei este normal să ceară bani. Problema este de unde îi luăm.

- Hai, mamă, nu mai face fiţe. Ştii bine că eu nu am. Tu ai nişte bani la bancă. Dacă eşti de acord, scot eu de acolo cât stabilim cu ei şi îi dăm împreună.

- De acord, dar cât să le dăm?, a răspuns într-un târziu Frosa încoţită

- Eu zic că pentru un TIR de marfă amestecată; lenjerie de damă în principal chiloţi şi vopsea de păr şi pe deasupra, de ochii lumii, pentru vamă să punem nişte pachete cu hârtie igienică, ne trebuie cel putin 50.000 euro. Din această sumă, cca patru mii trebuiesc ţinute separat pentru vameşi pentru că TIR-ul trece prin mai multe puncte vamale. Cam ăsta este calculul, isprăvi de argumentat Tase.

Pe Frosa, care ştia că în bancă sunt 150.000 euro, au trecut-o năduşelile. Munceşti o viaţă, socoti ea în gând şi într-o singură zi trebuie să plăteşti pentru cai verzi pe pereţi o treime din banii agonisiţi cu atâta trudă, că numai ea ştia câtă muncâ şi transpiraţie a însemnat câştigarea acestor bani. Cu toată împotrivirea lăuntrică pe care o simţea, pe faţă nu putea să obiecteze din mai multe motive. În primul rând a fost de acord de la început cu afacerea propusă Tase. Avea încredere în el, era copilul ei preferat pe care vroia să îl vadă cu visele împlinite. În al doilea rând, partenerii italieni îi inspirau încredere şi nu numai atât. Frumos ar fi ca după ce s-a dat cu amândoi în scrânciob să zică nu?

Un fior şăgalnic ca o senzaţie ciudată de mângâiere în zona plăcerii, a făcut-o să se scuture din cap până în picioare la amintirea zilei de ieri şi la ce se va putea repeta iarăşi şi iarăşi.

- Dragă, dacă asta este situaţia şi nu avem cum să o schimbăm, ai acceptul meu să scoţi din bancă banii care îţi trebuie şi să sperăm că se vor înmulţi, a terminat discuţia Frosa şi a ieşit din cameră.

Tase exulta. Nu numai că mama lui a fost de acord cu finanţarea afacerii şi i-a dat acordul să scoată bani din bancă, dar termenii folosiţi de Frosa pentru aprobare l-au entuziasmat. “Scoate din bancă banii care îţi trebuie”, a fost interpretat de el ca un cec în alb de care va şti să profite atunci când i se vor cere explicaţii în legătură cu dispariţia întregii sume.

La scurt timp, au apărut şi italienii. Tase i-a pus pe scurt în temă cu suma pe care era dispus să o avanseze şi au hotărât detaliile afacerii. Marfa corespunzătoare sumei de 46.000 euro, fără taxe, urma să fie însoţită de acte false sau de acte valabile, dar subevaluată la circa 5% din valoare ei reală, mai mult un preţ simbolic. Italienii garantaseră că preţul pe care îl vor achita furnizorului din Italia va fi tot un preţ de contrabandă, însemnând cel mult 25 % din valoarea reală a mărfurilor. Tase va prelua TIR-ul cu marfă şi se va ocupa de distribuţia lui. Suma pe care contau că o vor obţine prin această primă acţiune era de 500.000 euro. Împărţirea profitului se va face astfel; Tase va primi 65%, din valoarea obţinută prin vânzare fără dreptul la deductibilitate al avansului, iar escrocii amândoi, numerele unu şi doi 35% la un loc.

Banii vor fi gestionaţi de Tase până la venirea lor în ţară, iar decontările între ei vor fi făcute în lei la cursul mediu de schimb al băncii din luna respectivă. Au mai hotărât să ţină legătura la telefon şi să se informeze reciproc asupra evoluţiei afacerii, dar şi asupra unor noi oportunităţi dacă apar.

Înainte de plecare italienii au avut o rugăminte şi anume, de a-i transmite în mod special doamnei Frosa sărutări de mâini şi mulţumiri pentru absolut tot ce a făcut pentru ca ei să se simtă bine în Fomânia. Acestea fiind zise, italienii au luat cei 50.000 euro şi au plecat cu taxiul la aeroport.

Aşa s-a încheiat prima parte a tranzacţiei făcute de Tase Beştelitu’ cu escrocii italieni Genaro Frecatori şi Marcello Mistificelo, având un foarte larg concurs din partea coanei Frosa, o bomboană de femeie.

La câteva zile de la plecarea italienilor, el a început să se îngrijoreze. Nu cumva a avut mai multă încredere în ei decât trebuia? Le-a pus în mână atâţia bani contra unei hârtii, un fel de chitanţă prin care cei doi recunoşteau că au primit cei 50.000 euro cu titlu de împrumut temporar, sumă pe care se obligau ca în termen de şase luni să o restituie în natură sau, dacă se înţelegeau altfel, sub forma unor mărfuri a căror valoare va fi negociată în prealabil.

Nu se putea concepe un altfel de act din cauza naturii afacerii lor care pe fond era construită ilegal şi profund evazionistă. Se uita de câteva ori pe zi la pseudochitanţa semnată de ei şi de fiecare dată se mai liniştea. Este drept că deşi nu stabiliseră o perioadă anume pentru prima livrare, exista totuşi stipulat termenul pentru restituirea împrumutului, care lui îi dădea o oarecare siguranţă.

La o săptămână de la plecarea lor, l-a cautat la telefon pe cel care părea să fie şeful, Genaro Frecatori, dar acesta nu a răspuns apelului. Expertul italian în înşelăciune văzuse pe monitorul telefonului cine sună şi de unde, dar intenţionat nu a vrut să răspundă.

Şi-a propus totuşi să îl sune el pe Tase peste câteva zile şi să-l îmbrobodească din nou pe prost, precum că nu a avut semnal sau că tocmai era la furnizor pentru tranzacţie, ştie el care. Ceea ce a şi făcut, cu un talent de escroc confirmat de viaţă şi l-a liniştit astfel pe prospăt păgubitul Tase cel puţin o lună de zile.

De fapt, celor doi italieni nu le trecuse nicio clipă prin minte să ia în serios o asemenea afacere. Tot timpul nu au simţit decât mirosul plăcut, ademenitor de fazan prăjit pe care îl emana domnul Beştelitu’ junior, iar episodul cu Frosa - singurul de care le părea rău în cazul în care relaţia lor cădea definitiv - le-a produs o mare încântare.

Acum ei aveau alte preocupări. Banii şmecheriţi le ajungeau pentru un trai boieresc cel puţin şase luni de zile. Era momentul să născocească altă escrocherie pentru credulii de care Fomânia nu ducea lipsă, ba s-ar putea spune că avea cel mai mare excedent din Europa la această categorie.

Atunci, pentru prima dată s-au gândit că în această ţară, proaspăt ieşită din comunism, orbită de lumina libertăţii, dezorientată, unde tot ce zboară se mănâncă, era foarte potrivită o afacere de producţie. Asta dă bine peste tot. Cetăţenii fomâni puteau să spună: ia uitaţi-vă, au început să sosească investitori străini, suntem pe drumul cel bun.

Afacerea pe care o creionau se baza pe ideea manipulării produsului finit. După acoperirea din banii încasaţi prin vânzarea produsului finit, a costurilor materiilor prime şi salariilor - plătite la negru - diferenţa care reprezenta taxele, impozitele, chiriile, costurile energetice şi profitul brut să o bage în buzunar, eludând legile şi păcălindu-ţi furnizorii, ceea ce peste tot în lume s-a numit intodeauna, cum se cheamă şi astăzi - înşelăciune şi evaziune fiscală clasică.

Aşa s-a născut ideea înfiinţării în Fomânia a unei fabrici de îngheţată artizanală italiană, o afacere gândită în proportie de 100% ca evazionistă.

Pentru ei această ţară reprezenta pentru încă mulţi ani, o excelentă vacă de muls. Şi chiar le plăcea acest lapte; gras, sănătos, hrănitor, nefalsificat încă şi fără bani, numit de ei din acest motiv lapte F.B. Le plăceau mai cu seamă fomâncele; frumoase, amabile, accesibile şi ieftine, majoritatea tot F.B., adică tot Fără Bani, ca şi laptele vacii originale pe care se pregăteau să o mulgă în continuare, fără să o furajeze.

Trecuseră două luni şi nicio veste din Italia. Tase şi coana Frosa erau disperaţi. În sufletele lor se strecura cu persuasiune certitudinea că fuseseră înşelaţi. Tristul adevăr prindea zi de zi o coajă din ce în ce mai groasă. După încă două luni, timp în care italienii nu numai că nu au mai comunicat nimic, dar nu mai răspundeau nici la telefon, pentru cei doi păgubiţi era limpede că au fost traşi pe sfoară.

În faţa crudului adevăr ce devenise evident, Tase şi Frosa care împreună au generat şi încurajat fiecare în felul său această afacere pe care acum nu o puteau controla în niciun fel, s-au solidarizat. Starea lor de panică s-a atenuat, iar calmul a început treptat să se instaleze din nou în casa mult încercatei familii Beştelitu’. Când a trecut şi termenul fatal de şase luni, au pus cruce afacerii şi şi-au luat adio de la bani. Aceştia dispăruseră pe apa sâmbetei, drumul pe care păţitul popor din Fomânia îl cunoştea ca fiind fără întoarcere.

Cea mai lovită de modul laş în care au fost păcăliţi de italieni a fost Frosa. În afară de pierderea financiară suferită ea mai avea şi alte motive să fie furioasă pe ei; se simţea înşelată într-o zonă pe care o femeie o suportă cel mai greu, escrocheria sentimentală.

De aceea, într-un moment când se afla singură, a avut o revelaţie şi ridicându-şi mâinile în sus ca un simbol către un cer ipotetic, surd şi neîndurător, a rostit o celebră propoziţie care exprima filozofia dezastrului: tragedia, obida, dezamăgirea şi neputinţa unui întreg popor.

- Şi f…ţi şi cu banii luaţi.

*) Completare pe care urmaşii spirituali ai lui Tase au propus-o cerând încluderea ei într-o eventuală ediţie a II-a. Moda “fără”.

Romanul Beştelitu’ Saga este o frescă a timpului în care a trăit eroul principal. El cuprinde evenimentele la care eroul Tase a fost martor precum şi acţiunile pe care pe le-a generat atât cât a trăit. Ulterior predării romanului la editură, în viaţa publică au apărut unele iniţiative care au schimbat concepţia uitilizării lenjeriei intime de damă, prevăzută de Tase în programul de contrabandă. Este vorba de chiloţii de damă.

Motivaţia adusă de Tase în favoarea alegerii lor ca subiect de contrabandă a fost valabilă în timpul vieţii lui, lenjeria de damă fiind folosită în conformitate cu morala de atunci.

Fără să intenţioneze să scuze presupusa lipsa de informare sau putere de anticipatie de care ar putea fi acuzat Tase, urmaşii lui spirituali precizează că el nu avea cum să prevadă evoluţia modei feminine, mai ales că se cunoaşte de toata lumea cât este ea de imprevizibilă.

Ultima năzbâtie care a bulversat complet toată suflarea interesată de moda de damă este apariţia fulminantă a modei “ fără chiloţi“. Ea a apărut după ce Tase “a dat colţul”. Se precizează că noua modă a fost introdusă neoficial pe piaţă la inţiativa unui grup de tinere de a căror sănătate mintală se îndoieşte toată lumea.

După cum reiese şi din definiţia acestei noi tendinţe, ea se referă la ieşirea în public “fără chiloţi” sau aşa cum se spune din batrâni, “în curul gol”. În spiritul adevărului trebuie precizat că scopul iniţiatoarelor a fost ca să afişeze şi altceva la vedere. Ţinta lor a fost expunerea fară inhibiţii a piesei anatomice din dotare care a constituit baza atracţiei pe care au exercitat-o dintotdeauna femeile asupra bărbaţilor.

Tehnic vorbind, aceasta este aflată oarecum mai în faţa corpului faţă de zona definită din batrâni ca mai sus.

În concepţia susţinătoarelor acestei mode, nu contează ce poate să facă un vânt ştrengar, şăgalnic, care în joacă poate ridica în văzul lumii ideea de fustiţă care mai mult se face că acoperă dosul, dar şi cealaltă parte pe care până şi costumele de baie o ţin ascunsă vederii publice. Se pare că urmările unei astfel de adieri nu au importanţă pentru o femeie “sexy” care se încăpăţânează să umble numai în minijup în ciuda modei reale care s-a schimbat între timp de cel puţin trei ori.

Cei care ţin partea acestor fete cu mintea plecată de acasă, probabil că fac parte din categoria iubitorilor de pornografie. Mai există şi altă categorie de susţinători. Ei fac parte din grupa banc-uriştilor, amatori de gume licenţioase.

Iată unul dintre ele.

“Într-o zi, pe când Dumnezeu făcea o inspecţie de rutină prin Rai, a fost pus în situaţia de a rezolva o plângere. În faţa Lui s-a prezentat o femeie trecută de mai multe tinereţi care suţinea că este virgină. Toată viaţa refuzase orice apropiere de bărbaţi, luptând cu toate ispitele să-şi păstreze himenul neperforat. Murind fecioară, femeia susţinea că a fost persecutată în Rai. În loc să fie repartizată să se odihnească într-un loc cu verdeaţă, unde nu este nici întristare, nici suspin, ea a fost pusă să rânească la vaci. Autorii glumei pretind că Dumnezeu, după ce ascultat-o cu atenţie, i-a dat un răspuns antologic care este şi poanta bancului: “Eu ţi-am dat-o, ca s-o dai, nu să-mi vii cu ea în Rai.Vacă ai fost, la vaci să stai”.

Din păcate astfel de glume servesc iniţiativele unor fete smintite, cum sunt cele care promovează “moda fără”. Iată, deci, că moda nu înseamnă numai linia trasată de avangardiştii “fashion”, dar şi capriciile unor fete scăpate din balamucul în care se vor întoarce curând.

Bărbaţii serioşi ar putea însă să se întrebe: oare aceste tâmpiţele nu vor să mai păstreze ascuns niciun secret, mai ales a celui care constituie baza atracţiei pe care femeile o exercită de secole asupra bărbaţilor? Vor ca ascedentul pe care îl au asupra lor să dispară? Ce ar mai fi atunci interesant de descoperit la o femeie?

În aceste condiţii, nu cumva pot prolifera idei anormale cum ar fi: înlocuirea femeii în pat cu una gonflabilă, mai docilă şi mult mai puţin costisitoare. Oricine ar putea astfel cumpăra din supermarket câte amante ar dori, până la a se dota cu un harem întreg, iar pentru perpetuarea speciei, în acest caz, sî fie generalizată fertilizarea in vitro?

Doamne! Ce fel de viaţă pregătesc actualele domnişorici pentru generaţiile următoare de fete?….de fapt, pentru toată lumea?

Capitolul VII

2010-07-25T11:55:00.000-07:00

Capitolul VII.

Jaful

Tase devine conştient că în lumea afacerilor, fie ele onorabile sau ilegale - la vedere sau pe sub masă - a epuizat toate şansele şi resursele financiare de care dispunea. Jaful îi părea acum ultima soluţie. El se pregăteşte pentru lovituri la casele de schimb valutar, ca să-şi facă mâna, după care îşi va urma programul de jaf armat asupra unei bănci.

După toate eşecurile suferite pe linie, ce mai avea de experimentat Tase? Răspunsul i s-a oferit singur: jaful.

Spre deosebire de celelalte încercări anterioare făcute pentru obţinerea sursei de finanţare, jaful nu implica, la primele lovituri, investiţii mari. Acest lucru era foarte important, mai cu seamă după aventura cu italienii, terminată dezastruos pentru familia lui. Încercarea de a face afaceri cu ei a dus la dispariţia ultimilor bani din contul dolofan deţinut la început de Frosa. În timp ce ea încă se amăgea că mai dispune în cont de 100.000 euro, Tase ştia că toţi banii se evaporaseră.

Pentru a nu-i altera şi mai profund siguranţa, el căuta să mistifice adevărul despre situaţia ei financiară şi se străduia din răsputeri să o facă să uite complet de banii din bancă. Pentru a-şi ascunde furtişagurile s-a folosit de o elocvenţă mincinoasă oferindu-i explicaţii savante, foarte complicate, dar false despre mecanismele unor depuneri pe termene fixe. Ea, oricum nu avea ce şi cum să priceapă din explicaţiile lui aberante.

- Banii din bancă, i-a explicat el, trebuiesc priviţi ca o rezervă strategică pentru situaţii speciale, într-un fel ca o asigurare de viaţă. Ei au devenit astfel o sumă intangibilă care nu poate fi luată în considerare ca disponibilă pentru operaţiuni curente.

În final, Tase voia să o lămurească pe Frosa că suma de 100.000 euro este o sumă ipotetică, ca o idee de bani, care există dar nu prea şi deci nu poate fi scoasă acum din bancă şi nici transferată sau lăsată ca moştenire. Era o strategie menită să o îmbrobodească de tot pe Frosa. Ea trebuia să rămână cu impresia că aceşti bani mai sunt în bancă, doar că ei nu mai puteau fi utilizaţi acum şi niciodată.

Fără ca măcar să bănuiască adevăratele dimensiuni ale dezastrului, ea se îmbărbăta şi îşi făcuse deja un plan minimal pentru eventualitatea cea mai nefericită la care ar trebui să facă faţă. Dacă nevoile, fie ele şi temporare ale familei, ar impune o nouă infuzie de capital, Frosa generoasă cum credea că este, era gata oricând să îşi reactiveze meseria de bază fără resentimente şi ar fi sunat imediat adunarea vechilor ei clienţi.

În acelaşi timp era sigură - şi nimeni nu putea să îi schimbe ideea - că prin o reclamă adecvată, agresivă făcută prin postere stradale cu imaginea ei seducătoare, suficient de nudă şi anunţuri în presă de genul “Hai cu mine în paradis! Preţuri promoţionale”, poate atrage oricând clienţi noi în vederea îmbunătăţirii balanţei de venituri şi cheltuieli a familiei. Era foarte surescitată şi atât de entuziasmată, încât s-a oferit să demareze imediat şi acţiunea “Amor deplin, pentru euro susţin” cu o largă conotaţie internaţională. Ideea îi venise după ultimele antrenamente făcute cu italienii. Ele i-au întărit convingerea că reprezenta încă o puternică atracţie pentru luptele corp la corp, contra cost duse cu bărbaţii de pe alte meleaguri, doritori de aventuri pasagere.

Tase, care o uşurase de toţi banii şi se simţea vinovat faţă de ea, o încuraja la rândul lui întărindu-i ideea sacrificiului prin o frază care a făcut-o pe Frosa să se infioare de emoţie.

- Draga şi scumpa mea mamă, salvarea noastră stă în fundul tău şi cum ştii tu să îl învârţi să-ţi iasă “opturile” perfect.

Lista întocmită de Tase cu necesarul minim de dotări pentru acţiunea “Jaful” nu cuprindea multe poziţii, iar costurile lor erau rezonabile.

Dar înainte de a trece la achiziţii trebuia să îşi constituie o echipă de patru complici. Asta nu costa bani pentru început, şi-a zis el. Cei patru vor fi plătiţi din rezultatele operaţiunii. Următoarea acţiune era procurarea de arme automate cu gloanţe de război şi de cauciuc, explozibili, grenade fumigene şi de asalt, spray paralizant, diferite unelte; dălţi, ciocane, bormaşină, flex, set de chei pontoarcă, etc, la care se adăugau, uniforme, cagule, căşti, veste antiglonţ, mănuşi, raniţe pentru bani, etc. Îi mai trebuiau două autoturisme puternice, capabile să demareze ca din puşcă şi să lase în urma lor orice tentativă de urmărire. Tase avea un BMW, iar cea de a doua maşină o va găsi într-un fel, când va avea nevoie.

Pentru o parte din acestea, banii care în mod curent se rulau în familia Bursuc, i-ar fi fost de ajuns, mai cu seamă de când coana Frosa şi-a reînceput timid activitatea de bază, iar dacă mai trebuia un supliment, ea dispunea de mijloacele necesare să îl acopere prin intensificarea reprizelor făcute zilnic.

Nu orice jaf intra în vederile lui. Cel din avutul particular, al persoanelor fizice nu îl interesa şi nu pentru că îl considera imoral. Altele erau motivele lui. Jaful din avutul privat al persoanelor fizice comporta riscuri prea mari.

Într-o ţară ca Fomânia, unde dulceaţa averii personale, indiferent de felul în care a fost obţinută este de data recentă, ea este întotdeauna mult mai atent şi bine păzită. Niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Un pont ar ajuta, dar nu prea mult. De aceea, era de preferat un jaf asupra unei societăţi comerciale care în principiu era asigurată; nu are importanţă dacă este de stat sau privată, societate comercială să fie.

Aşa gândea Tase şi nu la voia întâmplării. Se documentase foarte bine culegând informaţii atât de la şutii de cartier, cât şi de la marii spărgători ai neamului şi ai momentului. Concluzia lui cu privire la obiectul atacului era mai limpede decât codul penal. Niciodată nu va ataca o casă particulară, ci numai instituţii sau firme de stat sau private. Acolo unde pentru pază sunt folosite firme sau persoane din afara familiei, sunt tot atâtea puncte nevralgice ale sistemului de apărare câţi angajaţi participă la sistemul de pază.

Alegerea complicilor era o problemă. De aceea, atenţia pentru selectarea lor trebuia să fie maximă. Şi nu numai de atenţie trebuia să dea el dovadă, dar şi de înţelepciune pentru a găsi partenerii cei mai buni. Într-o asemenea aventură periculoasă în care el depindea de ei aşa cum şi ei depindeau de el, echipa trebuia să funcţioneze fără greş, ca un mecanism perfect în care membrii ei nu numai că urmează un plan bine pus la punct, dar se şi simt cum gândesc şi cum acţionează. Pentru a ajunge la această performanţă, nu sunt suficiente numai antrenamentele în comun şi cunoaşterea în amănunţime a planului de atac. Era nevoie şi de o anumită compatibilitate naturală între membrii bandei.

Oricând, în Fomânia puteai găsi tineri fără minte, cu probleme financiare în derivă, dispuşi în inconştienţa lor, să îşi asume orice risc dacă cineva se oferea să gândească pentru ei şi îi asocia la o potlogărie mică sau la un jaf de proporţii.

Capitalismul a învins şi aici. Dar nu numai capitalismul bun, stimulatorul liberei iniţiative, ci şi capitalismul murdar, puturos, demolator al tinereţii, cu scursorile sale - drogurile.

În mai putin de 10 ani, Fomânia a devenit din o ţară lipsită practic de consumatori, o ţară în care tinerii se sinucid şi comit acte de o violenţă extremă, ca urmare a curbei accelerate a consumului de droguri. Nimic în minţile întunecate ale consumatorilor de droguri aflaţi în momentele de sevraj - aceste teribile crize care le domină viaţa mizerabilă trăită în întunecimile gangurilor insalubre şi în canalele în care se scurg dejecţiile oraşelor - nu se compară cu spaima şi disperarea lipsei dozei zilnice de drog.

Procurarea banilor necesari pentru a-şi asigura o raţie de drog, măcar pentru o zi, îi impinge la gesturi criminale pe drumul lor fatal, fără întoarcere pe care aleargă nebuneşte în cursa lor către moarte. Lipsa banilor, ca reflex al consumului de droguri, secătuieşte veniturile familiilor din care provin victimele consumului de stupefiante. Uneori familiile nevoiaşe, care s-au pricopsit cu un consumator de droguri în casă şi au mai mulţi copii, pentru salvarea celor încă neatinşi de patima morţii albe, îi alungă de acasă pe drogaţi. Aceştia au devenit masa de manevră pentru toate hoţiile mărunte. Ei sunt cei care zilnic, peste tot, controlează portofelele cetăţenilor şi le fură telefoanele mobile. Nimeni nu îi consideră însă capabili de disciplină şi precizia cerută de loviturile cu miză mare.

Nici Tase nu avea încredere în ei. Pentru ce vroia el îi trebuiau tineri sănătoşi, cu disciplină şi reflexe, care să nu transforme câteva lovituri îndrăzneţe în ocupaţie pe viaţă.

Acesta a fost planul lui dintotdeauna. Să îşi asigure suma necesară intrării în teribilul joc al şpăgii, după care adio furturi de orice fel sau jafuri cu violenţă - toate vor fi lăsate în sarcina poliţiei mărunte. Trăiască jaful acoperit, niciodată condamnat de justiţie, jaful oficial cu acte în regulă! Pentru a ajunge la obţinerea dreptului de liberă practică al acestui tip de jaf, el a apreciat că merită să îşi asume orice risc.

Cei aleşi de el pentru a-şi forma echipa de spărgători, erau cunoscuţi din cartier, patru tineri pe care putea conta. Erau foşti colegi de şcoală, trecuţi prin liceu, cunoscători de limbi străine, dar care nu reuşiseră să obţină un post decent pentru că, asemenea multora din generaţia lor, nu au putut oferi la angajare şpaga cerută. Din nefericire pentru ei, toţi aceşti tineri trăiau mai mult din expediente.

Prima lovitură cu echipa nou formată a dat-o la o casă de schimb valutar. Totul a fost pregătit cu minuţiozitate, după un plan care părea perfect. Pentru început a ales o casă de schimb valutar de pe strada Sondelor, cu mulţi clienţi pentru ca suma ce urma să constituie prada, să fie cât mai mare.

Trei săptămâni a studiat Tase obiceiurile casei. Cunoştea orele la care banii din tranzacţii erau trimişi la caseria centrală sau la bancă. Pentru derută, ora aleasă de administratorul casei de schimb valutar diferea de la zi la zi în cursul unei săptămâni, dar era reluată exact săptămâna următoare in ziua respectivă. După ce adunase toate informaţiile de care avea nevoie, Tase a chibzuit îndelung şi a ales ca dată de atac, ziua de miercuri ora 13:00.

Evenimentele s-au petrecut conform planului. Doi complici dotaţi cu staţii miniturizate de emisie - recepţie patrulau pe stradă în ambele sensuri pentru a semnaliza eventuala apariţie a unor poliţişti sau jandarmi. Al treilea, dotat identic, fila totul de la un punct fix, situat la înălţimea unei reclame luminoase pe care se prefăcea că o repară. Al patrulea a pândit momentul în care înăuntru nu era niciun client, a intrat şi a plasat discret în coşul de gunoi aflat lângă pupitru o doză deschisă conţinând un gaz paralizant cu acţionare rapidă şi pretextând că a uitat banii la maşină a ieşit imediat, întorcând cu iuţeală cartonaşul din pozita “open” pe poziţia “closed”.

Gazul emanat şi-a făcut efectul imediat. Casierul şi paznicul au căzut într-o stare de leşin pentru o perioadă de cca. 60 de minute. Potenţialii clienţi, care vedeau agăţat pe uşă cartonaşul pe care era scris “closed”, crezând că este pauza de masă plecau să îşi rezolve problemele la o altă casă de schimb. Tase a mai aşteptat 20 minute, pentru a nu se trezi cu poliţia sau agenţii de pază în eventualitatea în care ar fi existat un sistem de alertă şi operatorul sau paznicul ar mai fi avut timp pentru a alarma organele de protecţie şi pază. După acest interval a intrat în sediul casei de schimb chiar el, şeful bandei. A închis uşa cu yala, şi-a pus masca de gaze şi a operat în linişte. Operaţiunea a fost un succes, dar în casă nu erau decât 4.000 de euro şi 14.000 lei, sume prea mici pentru planurile lui. El a calculat că pentru a atinge nivelul planificat plus partea complicilor ar fi trebuit să organizeze cca. 70 de asemenea atacuri, ceea ce i se părea a fi prea mult şi prea riscant.

La un număr aşa de mare de lovituri, oricând puteau să fie prinşi ca urmare a jocului întâmplării sau a unor greşeli făcute de echipa de hoţi. Mai mult, între timp tehnica lui de atac putea fi descoperită şi apoi dejucată, ceea ce mărea riscul de a fi surprinşi în flagrant.

Oricum, înainte de a decide ce urma să facă, a mai încercat la câteva locaţii sistemul brevetat de el, care a funcţionat fără greş în toate cazurile. Din trei lovituri a colectat 18.000 euro, fapt ce i-a întărit presupunerea că potenţialul caselor de schimb valutar era limitat.

Din această sumă a cumpărat la negru tot echipamentul trebuincios pentru etapa a doua conform listei intocmite pentru atacul băncii, iar banii rămaşi după achiziţionarea materialelor i-a împărţit ca avans celor patru complici.

Pentru Tase, din ce în ce mai nerăbdător, era clar că a sosit timpul pentru lovitura vieţii lui - atacul unei bănci şi furtul unei sume mari de bani. După părerea lui, într-un seif de bancă trebuiau să se găsească sume de ordinul zecilor de milioane de euro.

Nu îşi făcea nicio problemă cu privire la repercusiunile pe care jaful lui îl putea avea asupra băncii pentru că ştia că toate sunt asigurate şi oricât de mare ar fi fost paguba, banca nu s-ar fi clătinat pe piaţa financiară, iar depunătorii nu ar fi avut nicio consecinţă.

Dacă Tase ar fi avut reticenţe legate de moralitatea atacului asupra băncii, ele s-ar fi stins ca urmare a raţionamentului de mai sus. Singura problemă de care trebuia să se ferească ca dracul de tămâie, era evitarea oricărei posibilităţi ca el sau unul din complicii lui să lase urme la locul furtului sau - Doamne fereşte! - să fie prinşi.

Două săptămâni a studiat o listă întreagă de bănci pentru alegerea celei care îi va fi victimă. S-a oprit, în cele din urmă, asupra unei bănci centrale care, în opinia lui de prezumptiv spărgător, prezenta o serie de vulnerabilităţi care îl avantajau faţă de alte locaţii.

Banca aleasă era o clădire masivă, impunătoare construită în anii ‘40, fără economie de materiale. La o analiză atentă, Tase i-a descoperit punctele slabe: banca avea subsol şi era prevăzută din construcţie cu trei intrări, din care două erau blocate din interior. Analiza modului de blocare al celor două uşi l-a dus la concluzia că putea utiliza la plecare oricare dintre ele. Ghişeele băncii se aflau la parter şi mezanin. La etajele superioare, în număr de cinci, erau birourile băncii. Seiful, ţinta principală lui Tase, era situat la subsol.

Banca mai prezenta un avantaj pentru hoţi şi anume; se afla pe colţ şi oferea în cazul în care trebuiau să scape prin fugă, posibilitatea de a se împărţi în două grupe care s-ar fi dispersat în două direcţii, stârnind derută în rândul urmăritorilor.

Planul întocmit de Tase pentru jaf, a fost grandios. În primul rând, în plan nu a prevăzut atacarea ghişeelor aflate în incinta băncii. El considera că o asemenea acţiune este ineficace financiar - suma obţinută fiind modestă - şi periculoasă ca desfăşurare, dat fiind numărul mare de clienţi indiferent de ora zilei la care ar declanşa atacul. În acelaşi timp, aglomeraţia reprezenta un factor de risc pe care nu şi-l putea permite mai ales că nu îl putea calcula.

În al doilea rând, un atac la ghişee ar fi fost catastrofal, dacă se ţine seama că banca avea instalate sisteme de alarmă şi alertare la cele zece ghişee, toate conectate direct cu sediile poliţiei şi ale jandarmeriei situate la cinci minute de mers cu maşina. Operatorul fiecărui ghişeu avea posibilitatea ca oricând să alerteze paza proprie şi jandarmeria sau poliţia prin o simplă apăsare cu piciorul a unui buton.

Ipoteza planificării atacului ca în filmele americane l-a făcut să râdă. O asemănare cât de mică cu ce văzuse el în aşa zisele “action movies” ar fi dus în mod sigur la eşecul jafului din cauza multiplelor complicaţii din care nu lipsea posibilitatea să facă victime, să ia ostateci sau să fie, la rândul lor, ucişi. Apoi, în mod sigur s-ar fi ajuns la negocieri, cereri de avioane sau elicoptere pentru evacuarea tâlharilor, cu prada şi ostatecii. Tot tacâmul cu care spectatorii neştiutori sunt prostiţi prin filme pentru ca să li se scoată banii din buzunare, iar actorii, regizorii şi producătorii cu milioanele de dolari astfel câştigate să se scalde în orgii: să-şi schimbe lunar soţii sau soţiile, amanţii sau amantele şi câte şi mai câte.

În mod hotărât, sistemul nu putea funcţiona în Fomânia de atunci, cel puţin nu în momentul în care Tase vroia să atace banca.

Planul iniţial întocmit de el, viza atacul asupra seifului băncii când acesta se deschidea în timpul zilei pentru depuneri sau scoateri de numerar. Atacul trebuia să fie rapid, armat şi prin surprindere. Pentru a afla când se deschide seiful, Tase, cu complicitatea unui instalator care venise la solicitarea băncii să repare o scurgere de apă, amplasase o microcameră video perfect mascată în robineţii instalaţiei. Această cameră era telecomandată din un autoturism aflat în parcarea băncii unde exista şi un monitor pe care erau receptate imagini din faţa uşii seifului. Săptămâni la rând Tase urmărise mişcările care aveau loc în cursul unei zile la camera seifului.

Aflase de câte ori pe zi se deschide seiful, cum şi de unde se întrerupe circuitul alarmei, intervalul orar în care se deschide, cât timp stă deschis, câţi paznici sunt prezenţi, cum sunt înarmaţi şi ce fel de arme au, câţi funcţionari din bancă participă, cine are cheia şi care este cifrul seifului şi multe alte informaţii.

Nu toate îi vor fi necesare în momentul jafului, dar voia să ştie absolut tot, în varianta că în timpul desfăşurării atacului apar situaţii neprevăzute şi se impune schimbarea rapidă a planului. În plus, a întocmit hărţi de orientare la faţa locului pentru spărgători, cu schiţe, trasee şi săgeţi colorate diferit pentru accese; intrare, deplasare şi ieşire. Supravegherea continuă a băncii, timp de şase săptămâni, i-a oferit posibilitatea întocmirii unui plan de atac în două variante.

Prima variantă presupunea mai întâi sustragerea pentru foarte scurt timp a cheii de la intrarea în subsol şi a celei de la seif pentru realizarea unor amprente în ceară şi confecţionarea unor duplicate. Existenţa cheilor, cunoaşterea modului de întrerupere al alarmei şi al cifrului dădea posibilitatea gangsterilor lui Tase să stabilească momentul atacului. El trebuia ales astfel încât la declanşarea lui în subsol să nu se afle nimeni. În varianta aceasta rămânea de planificat cum şi pe unde vor intra în subsol.

Cea de-a doua era variantă de forţă. Echipa pătrundea la seif în momentul în care acesta era deschis. Urma anihilarea personalului băncii şi a pazei cu gaz paralizant, încărcarea banilor în rucsacuri şi ieşirea în stradă, unde îi aşteptau două autoturisme cu motorul pornit. Varianta presupunea şi deschiderea focului în care caz ar fi apărut în mod sigur şi victime, probabil din ambele părţi. Totodată, atacatorii trebuiau să poarte echipamente greoaie: măşti de figură sau de gaze după caz, veste antiglonţ, arme automate, grenade fumigene, de asalt, etc. Marea problemă a acestor echipamente era la intrarea în subsol când erau vizibile şi stârneau suspiciuni. La ieşire, după jaf, nu constituiau o problemă. Le puteau abandona la locul faptei.

Cu două săptămâni înainte de data probabilă a atacului, Tase era foarte stresat pentru că nu se putea hotărî asupra variantei optime. Nu avea cu cine să se sfătuiască şi nici nu voia să primească sfaturi în această privinţă. Ştia că este responsabilitatea lui să ia hotărârea şi că odată luată, totul curgea la vale, inexorabil, pe o cale fără întoarcere, până la deznodământ. Totul, absolut totul depindea acum de el, de hotărârea pe care o va lua. Situaţia în care se găsea era identică cu aceea pe care şi-a amintit că o avusese când s-a aflat la cazino în faţa ruletei şi a trebuit să aleagă între culoarea roşie şi cea neagră, una însemnând succesul, cealaltă dezastrul. După îndelungi deliberări cu sine însuşi, Tase a ales varianta I, care i s-a părut mai sigură şi mai puţin sângeroasă.

Chiar şi în acest plan, întocmit atât de minuţios, exista le început un punct nevralgic şi anume; cum să pună mâna temporar pe cheile de la intrarea în subsol şi de la seif, pentru a le copia. S-a tot gândit la diferite posibilităţi până a simţit că îi crapă capul de atâta efort. Nimic nu îi apărea ca o soluţie. O idee tot i-a venit în final, dar a alungat-o ca pe ceva de domeniul ştiinţifico-fantastic, nerealizabilă. Însă, oricât voia să şi-o scoată din cap, ea persista şi, respinsă fiind, apărea iarăşi şi iarăşi, sub diverse variante până când s-a hotărât să o ia în considerare. Ideea de care s-a tot ferit, era una la îndemână, sigură şi necostisitoare.

Ea consta în folosirea farmecelor reactivate ale Frosei pentru a îl ademeni în patul ei pe deţinătorul cheilor. După ce el încăpea pe mâna ei, mai corect spus ajungea in patul ei, Frosa ştia foare bine cum să îl expedieze pe chelar în paradis folosindu-şi mişcările ei unice de mijloc şi de fund, astfel ca bietul om să se piardă complet. Profitând de starea lui, ea conştientă, va găsi calea şi abilitatatea unui expert pentru a-i sustrage cheile şi a le copia în ceară. Acesta era planul care îi tot dădea târcoale, dar nu îndrăznea încă să-şi solicite mama pentru aplicarea lui.

Frosa, o femeie cu numeroase premoniţii, l-a văzut foarte preocupat şi îngândurat, dar nu a crezut de cuviinţă să intervină sau să îl forţeze să îi facă destăinuiri cu privire la motivele care îl ţin departe de lumea reală. Tase, nefiind orb si nici lipsit de imaginatie, a văzut că ea se tot învârte pe lângă el, de parcă ar fi vrut să îi spună sau să îl întrebe ceva. În cele din urmă a luat taurul de coarne şi i-a mărturisit toate problemele lui, inclusiv nebunia cu privire la rolul ei în această afacere.

Ea l-a ascultat şi - incredibil! - s-a bucurat că poate să îşi mai ajute o dată odrasla preferată. Pentru a nu prelungi suspansul, i-a declarat pe loc că poate obţine o copie a cheilor imediat ce îl va cunoaşte pe custodele lor. Coana Frosa şi-a luat această sarcină ingrată cu o plăcere deloc ascunsă din două motive.

Primul era ambiţia ei personală să-şi dovedească invincibilitatea în legătură cu bărbaţii; că este încă demnă de atenţia oricui şi odată trezită dorinţa, să facă ce voia cu el, să îl sucească după bunul ei plac. Situaţia îi trezea aceleaşi senzaţii ca practicarea unui sport de tragere la ţintă dotat cu premii, în care trofeul era bărbatul răpus, iar premiul cel mare era succesul ei. Al doilea motiv era să îi dovedească lui Tase cine este ea, chiar la peste 40 de ani şi ce poate să facă pentru el.

Şi aşa, Frosa s-a văzut din nou în cărţi, pentru a nu ştiu câta oară în spijinul familiei. Cum să îl cunoască pe chelar şi să-l ademenească nu a reprezentat o misiune prea grea pentru ea. A îndeplinit-o cu brio şi, în timp ce el trăia încă reveriile amorului, ea îi cotrobăia prin buzunare, a găsit ce căuta şi a obţinut amprentele cheilor.

Omul de încredere al directorului băncii care nu şi-a cunoscut niciodată valoarea pentru că nimeni nu i-a arătat vreodată prea mult respect, s-a dovedit a fi veriga slabă în sistemul de securitate sofisticat al băncii. Când Frosa a început să îi dea târcoale, el s-a înmuiat deodată ca o lumânare de ceară la soare. În urma atacului devastator al ei, paznicul a devenit o simplă păpuşă umflată cu reguli de securitate, inutile acum, învăţate pe de rost, dar uitate pe loc. Astfel tranchilizat şi anesteziat cu complicitatea propriilor lui hormoni stătuţi, fiorosul cerber bancar a devenit o biată mâţă leşinată de perspectiva unui amor nesperat la vârsta lui.

Nu era un secret că de fiecare dată când era în activitate, coana Frosa îşi stăpânea partenerii ca nimeni alta pe toată durata procedurii şi chiar mai târziu când aceştia, neputând uita plăcerile nesperate oferite de ea, se întorceau din nou, umili, în braţele ei.

Acum Tase avea tot ce planificase pentru atacarea băncii. Mai mult, şi hotărârea privind varianta de lucru era luată, mai ales că supravegherea băncii timp de peste 60 de zile, i-a furnizat toate informaţiile necesare.

Pentru a intra în subsol a întocmit două variante, numite planul A şi planul B. Ele erau complete şi conţineau atât toate fazele atacului cat şi traseele de intrare şi ieşire din bancă, urcarea urgentă în autoturisme şi ascunderea lor şi a banilor pe o perioadă de o săptămână.

Pentru acoperire şi crearea unui alibi, şi-au luat bilete de cazare la o staţiune de odihnă pe o perioadă de nouă zile. Cazarea era plătită cu două zile calendaristice înainte de data planificată pentru jaf.

Aşa a venit ziua atacului, într-o vineri 13, codificată de el ca ziua “răsplatei”. Semnalul verde pentru începerea lui a fost dat la secundă, conform planului laborios întocmit de Tase. Unul din complici a rămas cu cele două maşini, ambele cu motoarele pornite în parcare, prefăcându-se că una are nevoie de reglaje la carburator, iar celălaltă are bateria descărcată.

Tase împreună cu doi complici au intrat în subsol deschizând uşa metalică dublă cu cheia de care făcuse rost în urma manevrelor sexuale ale Frosei cu chelarul, iar al treilea fără niciun bagaj, a intrat prin interiorul băncii. Sub pretextul că merge la toaletă, situată în capătul culoarului care dădea spre seif, nu i-a fost prea greu să profite de un moment de neatenţie al paznicilor ca să se strecoare neobservat în subsol, unde s-a întâlnit ce ceilalţi făptaşi. Ajunşi în subsol s-au echipat, s-au înarmat şi au mers direct către seif. Au dezamorsat alarma şi, folosind cea de a doua cheie şi cifrul cunoscut, au deschis fără mari probleme seiful. După deschiderea uşii au rămas uimiţi de imensitatea seifului şi de ordinea care domnea în aşezarea banilor. Erau aşezaţi pe valute şi pe valori - la o apreciere sumară în seif se aflau cca 50 milioane dolari, lei şi euro la un loc. După ce şi-au revenit din uluială, au început să înghesuie banii în rucsacuri, alegând cu precădere pachetele cu bancnote de valori mari.

În timp ce încărcau de zor, Tase îşi reproşa că nu a format o echipă mai mare ca să poată fura mai mulţi bani. Oricum, în raniţele lor încăpeau peste douăzeci milioane în echivalent lei. Au încărcat raniţele până la refuz şi se pregăteau să plece toţi prin poarta subsolului. În momentul în care au ieşit din seif şi îl închideau, s-a produs catastrofa.

La poarta subsolului a apărut o maşină blindată care transporta către seiful central sumele colectate de o altă sucursală care se închidea temporar pentru reorganizare şi reparaţii.

Nimeni, nici chiar cei din interiorul băncii, cu excepţia directorului, nu ştia nimic despre acest transport neaşteptat. Din nefericire pentru bandiţi, în planul de atac al băncii se strecurase o greşeală, mai bine spus, el suferea de o omisiune care în mod normal ar fi trecut fără urmări, dar în condiţiile date, le-a fost fatală. Lăsaseră poarta de intrare deschisă pentru că în planul lor, de altfel detaliat până la obsesie, nu era prevăzut nimic despre poziţia în care trebuiau să o lase după ce au intrat: deschisă sau închisă. Din informaţiile pe care le deţineau, reieşea că niciun mijloc de transport nu era prevăzut să ridice sau să aducă bani în ziua aleasă de Tase pentru jaf. Tocmai de aceea, data atacului asupra seifului băncii a fost programată să aibă loc la 13 ale lunii în curs, care cădea într-o zi de vineri.

Surpriza a fost teribilă pentru spărgători. Nu puteau ieşi pe sus pentru că erau înarmaţi şi îmbrăcaţi ca de luptă, cu costume de camuflaj, veste antiglonţ şi cagule. În plus, aveau în spinare şi rucsacurile pline cu bani. Erau prinşi ca într-o capcană. Cum nu posedau tehnica teleportării, le-au rămas numai două variante, ambele ca nişte iluzii, imposibile de realizat. Pe sus, prin bancă nu puteau ieşi din motivele arătate mai sus, iar poarta subsolului oferea imaginea de coşmar a maşinii blindate care o ocupa în întregime.

Şi totuşi, ca să poată ieşi, trebuiau să folosească poarta subsolului şi în acest caz nu puteau evita atacarea maşinii blindate. Situaţia devenise dramatică pentru ei. Nimic nu mai era conform planului. Trebuiau să improvizeze ceva ori să se predea şi să se aştepte să petreacă cel puţin 25 de ani într-o închisoare de maximă siguranţă. “Aşa ceva nu se poate accepta”, au spus la unison toţi complicii. Au hotărât să se ascundă în nişele din pereţii beciului şi să încremenească acolo, sperând că maşina blindată va trece pe lângă ei fără să îi vadă. Până când vor constata paguba, ei ar fi putut să se evacueze rapid şi să fugă cu autoturismele care îi aşteptau pregătite dinainte. Aşa au şi făcut, dar lucrurile s-au desfăşurat altfel decât au crezut.

La vederea uşii deschise, situaţie fără precedent, şoferul maşinii şi jandarmii care asigurau paza, au bănuit că ceva nu este în regulă. Din acest motiv au oprit maşina chiar la intrare. S-au dat jos şi au început să înainteze odată cu duba, pas cu pas, scotocind absolut toate denivelările din pereţi, nişe, etc. Stând ghemuiţi în cotloanele lor, spărgătorii erau mai mult morţi decât vii. Tase, care căuta să nu se piardă cu firea, se gândea cu viteza unui computer, căutând soluţii.

Atunci şi-a dat seama că nimeni, niciodată nu putea întocmi un plan perfect pentru operaţiuni de acest fel şi simţea cum îşi pierde minţile. Începuse să aibă vedenii şi să aiureze cu mintea luată razna. Înnebunit fiind, îşi imagina inimaginabilul. Poate că ar fi putut să prevadă toate situaţiile numai dacă îl racola în echipă, drept complice, pe Dumnezeu sau un sfânt mare, cu trecere la Cel de Sus. Din halucinaţia lui a fost trezit de un raţionament simplu; lipsea motivaţia unei participări selecte la jaf. În Rai nu este nevoie de bani.

Cu un efort uriaş şi-a recăpătat luciditatea şi revenindu-şi, s-a concentrat asupra situaţiei lor. Căutând soluţii, trebuia mai întâi să refacă mental traseul parcurs de ei, începând cu intrarea în subsol. Dacă închideau poarta după intrare, o puteau face numai pe dinăuntru şi tot nu ar fi fost în regulă, pentru că belciugele mari, groase şi rezistente în care se prindeau lacătele speciale, erau sudate în exterior. Alta trebuia să fi fost soluţia pentru situaţia lor.

“Dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă a fomânului” se ruga necredinciosul Tase către divinate. Ar fi fost în stare să jure că dacă scapă cu bine din groaznica încurcătură în care l-a târât ambiţia lui nemăsurată de avere, se va călugări.

Dumnezeu, precum se ştie, fiind mare si bun, s-a milostivit de el şi i-a ascuţit mintea oferindu-i solutia.

“Numai dacă cel care a intrat prin interiorul băncii îi închidea în subsol pe dinafară şi revenea lângă ei pe sus, cum a şi făcut-o”.

Da, asta era soluţia. Dacă procedau aşa, cei care au venit pe nepusă masă cu maşina blindată nu se alertau, cum au făcut-o când au văzut

uşa

deschisă şi poate treceau pe lângă ei cum stăteau acum ascunşi, fără să îi zărească. Atunci ar fi ieşit rapid din ascunzători şi ar fi închis poarta pe dinafară lăsându-i pe jandarmi şi slujbaşii băncii închişi în subsol. Până să se dumirească cei sechestraţi, ei ar fi fost departe, cu banii la adăpost.

Toate aceste scenarii însă acum nu valorau nici cât o ceapă degerată. Găsirea soluţiei i-a adus lui Tase un ultim zâmbet şi acesta amar ca fierea; îi dădea numai satisfacţia pe care o avea când reuşea să dezlege o criptogramă sau un careu din revista rebus.

Pentru spărgători devenise clar că vor fi prinşi dacă stăteau pe loc, de aceea au hotărât să atace ei primii. Cu această hotărâre luată, au ieşit din nişe. Dar au mai avut o dată ghinion. Şoferul aprinsese toate farurile, iar maşina blindată avea faruri speciale, puternice cu halogen. Lumina orbitoare cădea pe grupul de spărgători în timp ce jandarmii rămâneau în întuneric.

Astfel, grupul lui Tase a devenit o ţintă vie, perfect vizibilă, în timp ce paznicii nu apăreau în câmpul vizual al hoţilor. Mai mult, de partea lor era şi alternativa că puteau sta liniştiţi în maşina blindată fără a fi în pericol în cazul în care spărgătorii ar fi deschis focul.

Cu un efort disperat, Tase şi ai lui s-au aruncat orbeşte spre jandarmi, aruncând grenade cu gaze paralizante şi fumigene trăgând totodată rafale din armele pe care le aveau.

Jandarmii erau însă dotaţi, la rândul lor, cu măşti de gaze. În plus, ei se adăpostiseră în spatele maşinii blindate de unde au început să tragă, la rândul lor, în atacatori.

Situaţia bandei de tâlhari era disperată, fără ieşire, aşa că s-au despărţit urmând ca fiecare să încerce să scape cum poate. În lupta scurtă şi inegală care a urmat, Tase a fost grav rănit în piept cu toate că avea vesta antiglonţ.

Probabil că vestele cumpărate de el la preţ de chilipir erau contrafăcute şi, în ciuda asigurărilor date de furnizor, nu se dovediseră a fi prea rezistente. În schimb, jandarmii bine pregătiţi şi înarmaţi pentru combaterea oricărei acţiuni de tip terorist, folosiseră gloanţe speciale cu vârf vidia care puteau perfora chiar şi plăcile de oţel mai subţiri, inclusiv vestele antiglonţ din dotarea trupelor de elită.

În vacarmul general, Tase a pierdut complet legătura cu ceilalţi trei din bandă, dar a continuat să înainteze în speranţa că va reuşi să iasă în stradă.

Capitolul VIII

2010-07-10T09:11:00.000-07:00

Capitolul VIII.

Ultimele clipe ale lui Tase.

Tase moare, fără să îşi vadă visul realizat. Frosa suferă, dar se gândeşte şi la viitorul ei.

Jaful în care şi-a pus speranţele că îl va scăpa de urmările aventurilor sale financiare prin conturile Frosei şi totodată îi va asigura intrarea în grupul hoţilor oficiali ai neamului, nu a avut un sfârşit fericit pentru Tase. Un glonte chior, tras la întâmplare de un jandarm pe care nici nu îl cunoştea, l-a lovit în piept, lângă inimă.

Prima senzaţie avută după şocul loviturii nu l-a îngrijorat. Rana făcută de glonţ nu i s-a părut gravă şi a continuat să ţină rucsacul cu bani în spinare. Gândul că raniţa îl poate proteja dacă reuşeşte să scape de barajul de foc, îi dădea o anumită linişte. Răsuflarea îi devenea din ce în ce mai grea şi sacadată. Rana din piept sângera tot mai tare şi îmbiba batista îndesată de el sub cămaşă şi nu i-a putut opri hemoragia.

Cu sângele şiroind după el, alerga împleticit căutând să se îndepărteze de locul jafului. În goana lui către ieşire, lăsa în urmă, pe dalele de ciment, o dâră roşie, vâscoasă. Se simţea ameţit şi îngrijorat mai ales că nu vedea pe nimeni din complicii cu care atacase banca. Nu ştia dacă ei fuseseră prinşi sau ucişi; acum, pentru el era totuna. Rămas singur, căuta cu disperare să iasă din capcana în care căzuse.

Nu ştia cât de mult a mers prin subsolul băncii. I se părea că aleargă prin acel subsol de când se ştie. În fuga lui disperată a văzut o luminiţă la capătul tunelului, a încetinit paşii şi s-a oprit sperând că a ajuns la ieşirea din subsol. În aceeaşi clipă a căzut fulgerat chiar în locul din care a văzut luminiţa. Luminiţa era, de fapt, flacăra tâşnită din ţeava armelor jandarmilor de unde a plecat o nouă salvă de gloanţe care îl căutau. L-au găsit, l-au lovit mortal şi Tase nu a mai ştiut nimic.

În această stare a fost găsit de echipa salvării şi a fost transportat urgent la reanimare. Familia, adunată în grabă lângă patul în care zăcea, asista neputincioasă la căpătâiul lui în timp ce el se lupta pentru supravieţuire.

Ambiţia lui nemăsurată de avere a făcut din Tase un adevărat geniu al răului, un talent înnăscut cu perspective nelimitate în domeniu, începând cu micile găinării şi terminând cu jaful armat.

Avea o imaginaţie debordantă şi un început de paranoia îmbogăţirii fără muncă care l-au dus la pierzanie.

Faţa sa, cândva umană, devenise, în pragul morţii, lividă, ca o mască pe care se vedeau trăsăturile specifice clasicului escroc fomân trăitor în perioada anilor 1990 - 2010.Vicleană, cu ochi nesiguri, lipsiţi de sinceritate, lunecoşi, întotdeauna atenţi să îţi localizeze portofelul sau să-ţi descifreze codul de pe card, gata oricând să îţi vândă fără scrupule cartierul Băneasa sau Marea Neagră, Munţii Carpaţi, parcul Herăstrău sau Grădina Zoologică - întotdeauna ce nu era al lui - pe bani puţini, la preţ de chilipir, aproape gratis.

De fapt, acest escroc, un personaj tipic, specific perioadei în care a trăit Tase, împreună cu şleahta lui, a scos întreaga ţară la mezat cu locuitori cu tot. Pentru ei nu avea importanţă pretul, ci afacerea.

Cu toate că Tase dădea dese pomeni săracilor oriunde îi întâlnea, el nu era un om milostiv, sensibil la suferinţele altora. Gestul lui, cel cu pomana, îl făcea mai mult pentru a-şi gâdila orgoliul. Îi plăcea să-i vadă pe cerşetori tăvălindu-se la picioarele lui pentru nişte mărunţiş aruncat regeşte de el.

Pe de altă parte, deşi era ateu, îi plăcea să se amăgească cu iluzii. Dacă ar exista un personaj suprem, o divinitate, un Dumnezeu care de undeva de sus supraveghea omenirea şi putea interveni uneori, într-un fel sau altul, pentru a potoli excese sau a remedia greşeli, atunci nu ar avea ce pierde dacă îl inducea în eroare pe acel Cineva cu aparenta lui grijă de săraci. Vedea în asta un câştig personal ca o poliţă în alb pentru zile negre.

Actele de caritate nu îl ţineau mult şi nu reprezentau fondul lui sufletesc, morala lui, iar mărinimia lui temporară nu avea nimic comun cu haiducia. Pomenile lui nu semănau câtuşi de puţin cu actele de haiducie cunoscute de istorie. Haiducii furau de la bogaţi şi împărţeau prada celor săraci, având, la vremea lor, un rol de arbitru care echilibra veniturile între păturile sociale.

Spre deosebire de haiduci, Tase se hotărâse să fure pentru bunăstarea şi huzurul lui personal, egoist şi nu avea nicidecum intenţia să împartă săracilor ce fura de la cei bogaţi. De aceea nu vedea nicio asemănare - forţată de multe ori de acoliţii lui - dintre el şi haiduci. Înţelegea foarte bine deosebirile de substanţă care separă un hoţ de drept comun de unul care poartă blazonul de apărător al sărăcimii. El fura pentru că aşa a crezut că este bine şi pentru că a fost învăţat să fure de însăşi evoluţia strâmbă a societăţii instalată după căderea comunismului.

Această aşa zisă democraţie, aflată la cheremul unor şefi apăruţi din gloata informă şi murdară a nemerniciei, a reuşit marea performanţă să scoată în relief numai pe cei care au furat, au jefuit şi au siluit legea, neamul, onoarea şi mândria unei ţări, au jertfit încă o dată viitorul naţiunii şi i-a pedepsit pe tinerii ei să emigreze în lumea largă.

Din aceste motive, Tase şi alţii ca el, au devenit escroci. A fost puterea exemplului dat de dregătorii moderni ai Fomâniei.

Fiind singurul din familie cu stofă de veritabil mafiot, nimeni nu cuteza să îl contrazică. Ce spunea el, era sfânt. Timpul trecea greu. În timp ce familia lui spera că se va întâmpla o minune, doctorii erau pesimişti. Făcuseră tot ce depindea de ei să îl salveze, dar şi ştiinţa medicală are puteri limitate. Cunoşteau care va fi deznodământul în ce-l priveşte pe rănit, dar nu ştiau când se va produce.

De undeva de sus, din purgatoriu probabil, Tase, în drum către o altă viaţă sau către moartea adevărată, se uita la rudele lui şi, pentru prima dată, nu îi mai iubea. Era chiar furios pe familia lui, pentru figurile lor plânse, jalnice de înmormântare, înainte ca el, personajul principal, cel ce urma să moară, să se decidă să o facă.

Impulsul producerii inevitabilului i-a dat puterea să se ridice cu un efort uriaş în capul oaselor şi, holbându-se pe rând la toţi pentru ultima oară, le-a spus:

- Să vă fie clar la toţi. Tase nu moare. El se mută. Unde mă mut eu nu ştiu acum, dar o să aflaţi. O să vă dau curând de veste. Efortul lui de ultimă clipă a fost atât de mare, încât l-au părăsit puterile şi şi-a aşezat sfârşit capul pe pernă.

Deodată, aparatul instalat la capătul patului care până atunci desenase zig-zaguri zglobii pe ecranul unui monitor plictisit, şi-a schimbat semnalul afişând o linie continuă, fără sfârşit, pe care a însoţit-o cu un sunet strident, sfidător, fără modulaţii, ca o sirenă de alarmă în agonie.

Pentru Tase toate se sfârşiseră. Nu mai simţea nimic. Ultima licărire conştientă că el ar mai fi existat încă, a fost o senzatie de cădere nesfârşită spre abisul infinitului pe care fiecare muritor o parcurge o singură dată: atunci când a plecat cu speranţa atingerii cerului.

De cele mai multe ori acest ultim drum, ca şi drumul lui Tase, ultima speranţă, se sfârşeşte cu o imensă dezamăgire aflând că staţia terminus este, de fapt, poarta iadului.

Epilog

2010-07-03T10:47:00.000-07:00

Epilog

Frosa, care între timp aflase dimensiunea exactă a dezastrului financiar în care o târâse copilul ei favorit, suferea cumplit. Dar nu din cauza banilor pierduţi. O durea moartea lui pe care nu vroia să o accepte. Nu îşi făcea reproşuri în legătură cu modul în care l-a crescut şi cum a înţeles el să îşi trăiască viaţa. Cel puţin în opinia ei, Tase a avut un vis.

Chiar dacă nu şi-a ales corect mijloacele de realizare a lui, pentru ea rămâne un om care a vrut ceva în viaţă. Asta însemna mult pentru ea. Ar putea fi singurul lucru care credea că o va ajuta în perioada urmatoare, când treptat suferinţa ei va deveni suportabilă, apoi rutină şi mai târziu, amintire.

Când va ajunge la acest stadiu, Frosa va începe să se gândească, din nou, şi la ea. Şi atunci, probabil că atunci, pentru a trăi, se va apuca iarăşi de ce ştia să facă cel mai bine. Ca practicantă veche, cunoaştea că va trebui să se grăbească pentru că timpul trece, ea se trece, iar perioada de ei activitate se scurtează.

Odată convinsă de acest adevăr, a fost cuprinsă de un val de revoltă şi un început de ură îndreptată deopotrivă împotriva celor două sexe, bărbaţi şi femei, dar mai ales împotriva femeilor tinere.

Culmea era că acum îşi dădea seama mai bine decât înainte că aceste două feluri de oameni, numite sexe, nu pot supravieţui decât dacă trăiesc la un loc, amestecaţi, cât mai amestecaţi cu putinţă. Ori tocmai în această aglomeraţie ea trebuia să-şi reia meseria. Va trebui să înveţe din nou ce înseamnă zâmbetul profesional, amabilitatea şi drăgălăşenia, cu toate ca nu îi mai ardea de aşa ceva.

Îi va fi greu să deprindă din nou aceste prefăcătorii, cu atât mai mult cu cât, în opinia ei, bărbaţii s-au tâmpit de tot în ultimul timp. Ea cunoştea motivele pentru care ei au involuat până la limita degradării lor şi nu făcea niciun secret din asta.

Îi propăvăduia indignată oricui vroia să o asculte popularizând defectul cu pricina. De fapt, ea concentra motivele tâmpirii bărbaţilor prin câteva fraze spuse cu obidă care înglobau în ele toate observaţiile făcute de ea în ultimul timp.

- Nesimţiţii aştia de bărbaţi, le curg balele acum mai mult după proastele astea tinerele care umblă cu fundul şi ţâţele goale, dar n-are habar ce înseamnă meseria adevărată. În schimb au pretenţii la bani mulţi şi nu d-ăştia de-ai noştri, numai euroi sau dolari. Cele ca mine, cu vechime şi experienţă în câmpul muncii, posesoare ale unei tehnici câştigate în timp cu multă trudă, trebuie să se mulţumească cu mai puţin şi cu plata în lei tramvai, a tras concluzia Frosa.

Vădit spărată, pentru ulima dată, şi-a spus cu obidă în glas încă o dată păsul ei:

- Măcar de le-ar veni mintea la cap ăstora de la putere şi ar da drumul oficial la amor. Atunci aş fi în stare să îmi calc principiile şi aş deschide un bordel clasa I, la care s-ar îmbulzi şi străinii pentru relaxare. Dar nu le vine, a oftat cu năduf Frosa şi a plecat să se ocupe de cele necesare pentru înmormântare, ca Tase al ei, să fie şi el odată în rândul lumii, măcar acum când se mută, cum a spus el.

Aici şi aşa se încheie povestea vieţii lui Tase, născut dintr-un amestec eterogen de gene nedesluşite, crescut de ambiţioasa Frosa cum s-a priceput ea mai bine, cea care s-a socotit întotdeauna părinte unic.

Viaţa lui, scurtă cât a fost, chiar dacă nu a fost un exemplu bun, a arătat încă o dată că drumurile greşit alese se sfârşesc în înfundături fatale.

Bradu Florin

Toamna şi iarna anului 2008